Consiliul migraţiei

Consiliul European de la sfârşitul săptămânii trecute ar fi trebuit să abordeze un front larg în eforturile de relansare a cooperării între statele-membre ale blocului comunitar. Nu s-a întâmplat aşa, dar trebuie remarcat consensul dificil şi nervos înregistrat, până la urmă, în chestiunea controlului migraţiei. Celelalte teme importante, inclusiv eforturile de consolidare a zonei euro, vor face obiectul negocierilor de vară, în speranţa că la următorul summit se va putea discuta într-o atmosferă mai destinsă.

Acordul pe tema controlului migraţiei a dat satisfacţie Italiei şi celorlalte state din prima linie a fluxului trans-mediteraneean sud-nord, cel mai important traseu al migraţiei clandestine. Recunoscându-se că este vorba de o problemă europeană, s-a ajuns la soluţia creării unor „centre controlate“ pe teritoriul Uniunii, cu finanţare comunitară – aşadar, atenuând presiunile de acest tip asupra guvernelor amintite mai sus. Cine poate dovedi că are nevoie de protecţie internaţională ar dobândi statutul de refugiat, iar ceilalţi ar fi repatriaţi fără a mai putea accesa mecanismele legale din ţara respectivă. Funcţionarea centrelor s-ar baza pe acordul autorităţilor naţionale respective, fără a se recurge la controversatul mecanism al cotelor obligatorii de relocare. În plus, UE îşi exprimă intenţia de a crea asemenea facilităţi pe teritoriul unor state terţe (Libia, poate şi alte ţări nord-africane), unde să fie debarcate persoanele salvate în cadrul operaţiunilor specifice din Mediterana.

Există şi alte componente ale măsurilor de control al fenomenului migrator, cum ar fi derularea acordului cu Turcia (bani contra închiderii rutelor estice, peste Marea Egee) sau mult-întârziata întărire a Frontex, agenţia însărcinată cu protecţia frontierelor şi paza de coastă. Apoi, aşa cum a dovedit-o controversa din cadrul guvernului german, există încă o mare preocupare faţă de migraţia secundară – circulaţia în interiorul graniţelor Schengen a migranţilor înregistraţi prima dată într-un alt stat (cei mai mulţi, în Grecia şi Italia). Completând soluţia europeană cu una naţională, doamna Angela Merkel poate menţine, deocamdată, coeziunea propriului guvern: crearea la graniţa austriacă a unor centre menite să supravegheze şi să ordoneze migraţia secundară înseamnă, de fapt, interzicerea circulaţiei acestui tip de migranţi, până la primirea statutului de refugiat (în caz contrar, va urma deportarea). Cum asemenea îngrijorări se fac simţite şi în alte capitale din nordul continentului – ţări care nu se află în „prima linie“ – n-ar trebui să fim surprinşi dacă soluţia germană va fi aplicată şi de alte guverne.

Dincolo de satisfacţia unui acord imperfect şi, probabil, greu de pus în aplicare, rămâne observaţia că statele-membre nu vor fi prea curând capabile să negocieze un nou cadru privind azilul, ceea ce le trimite înapoi la atât de criticatul mecanism Dublin – aproape prăbuşit în 2015, sub presiunea fluxului migrator. De asemenea, nu se ştie dacă va putea fi definitiv înlăturat riscul ca un stat sau altul să decidă unilateral instituirea controalelor la frontieră, ceea ce va împiedica, pe termen scurt, însănătoşirea cadrului Schengen pentru libera circulaţie.

Mai semnificativă pare a fi ralierea tăcută a statelor-membre la un principiu intens trâmbiţat, în ultimii ani, de formaţiunile dreptei dure. Protecţia frontierelor Uniunii nu poate fi separată de menţinerea dreptului statelor-membre de a decide, în măsura în care le este permis de tratatele internaţionale, în ce condiţii se pot stabili cetăţenii străini pe teritoriul lor. Îmbrăţişată de majoritatea europenilor, ea nu contravine principiului umanitar al primirii celui persecutat sau confruntat cu riscuri existenţiale. Dacă vor reuşi să armonizeze aceste două imperative, conducătorii europeni vor avea şansa de a combate pe fond mesajul extremei drepte. Sigur că, din păcate, mult mai probabilă este cantonarea în limbajul tehnicist-instituţionalist, care nu ar face decât să întărească acuzaţiile de aroganţă şi lipsă de empatie cu omul obişnuit. Dar, deocamdată, merită salutat succesul limitat obţinut la Bruxelles într-un dosar absolut esenţial. Ultimii trei ani ne-au arătat că integrarea europeană nu se poate face punând doar întrebările care ne plac.