Conversaţia cu Francesco

Da, dacă nu faci greşeala de a-i aborda prea grăbit şi insistent, nici nu-i plictiseşti, încă din start, cu eternele „Cum te cheamă?”, „Câţi ani ai?” sau, ehei încă şi mai rău, sa nu cazi în păcatul şi mai de neiertat al atâtora dintre cei mari de a încerca să-i ademeneşti (şi să-i „câştigi” uşor) puerilizându-te, tu şi felul tău de a vorbi „cu” ei. Caz în care nu ştiu ce simţ special îi pune în gardă faţă de o aşa comunicare mirosind a falsitate şi prefăcătorie, culmea, socotite în stare să-i dea gata. Simt ei bine aerul de maimuţăreală al celor care, tocmai dorindu-şi să le fie pe plac, îi alertează, îi fac să dea înapoi, să se închidă. Ce vor ei de la adulţi, ce anume le place la aceştia e, dimpotrivă, exact în răspărul bietei „copilăriri” actoriceşti amintite, şi anume: firescul, normalul, aşa cum şi le reprezintă, încât să li se dea impresia că ei, cei mici „stau de vorbă” pe picior de egalitate” cu… oamenii mari. Fără trucuri şi linguşiri, fără ridicolul „puerilizării”. Cum, de asemenea, şi fără aerul posac şi acrit (al multor vârstnici) de care, iarăşi, sunt atât de sătui, dar şi, nu mai puţin, fără condescendenţa afişat protectoare a mângaierilor pe creştet, aproape un tic gestual, „rezervat” lor.

Un decor obişnuit de oficiu poştal, încă nedeschis. Terminasem mai devreme decât mă aşteptam şi cumpărăturile acelei dimineţi. Nu se intrase în alerta coronavirusului, de cel al gripei banale nu eram eu prea temător, aşa că mi-am zis să aştept, alături de alţi câţiva, în faţa intrării la poştă, cât mai era de aşteptat. Probabil şi ceva din reflexele „epocii de aur”, cum o alinta propaganda ceauşistă, la noi toţi, companioni unii altora atunci şi acolo, dar şi ca generaţie „modelată” pe tiparul neuitatelor „cozi”. Între ei, şi o bunicuţă, blândă cu nepotul de lângă ea, nu doar de ochii (şi urechile) celorlalţi, nota de bunătate firească era pe chipul ei, în gest, în cuvinte, în toate. Nepotul de 7 ani, cum aveam să aflu ceva mai târziu, Francesco pe numele lui, purtat de un neastâmpăr al energiei anilor săi, nu rămânea „lipit” de grupul nostru, dar nici nu se îndepărta prea mult de el şi părea amuzat de cei câţiva porumbei aflaţi, probabil, în căutare de niscai firimituri pe trotuarul pe care „patrularea” lor îi aducea până aproape de picioarele noastre. Nu încerca să-i alunge, nici să-i ademenească sau să-i mângâie, doar îi „studia” în linişte: pe ei şi „traseele” lor.

Sigur, n-am comis greşeala da a-i pune întrebările acelea, introductive şi uzate, dar şi numele, şi vârsta le-am aflat uşor, din chiar dialogul celor doi, bunică şi nepot. Rezonanţa mai exotică, italică, a prenumelui? Cum era de bănuit, deşi deloc obligatoriu (sunt atâtea botezuri inspirate din filme, seriale, cărţi, toate de succes!), băiatul e copilul unui cuplu internaţional, o situaţie aşa de frecventă în zilele noastre. Din pură curiozitate l-am întrebat însă dacă ştie ceva mai deosebit despre frumosul lui nume italienesc şi da, ştia – juniorul Francesco, ieşean din Tătăraşi – de tizul său din Assisi, patron al ordinului franciscanilor (nu chiar toate astea; esenţialul: nume de sfânt, în gândul meu: atât de aparte, ca model de ethos creştin). Prilej şi de a afla că mult mai adesea i se spune, acasă, în familie, … Chicu, dar n-am înţeles şi legat, oare, de ce anume?

Un copil inteligent şi comunicativ, chip plăcut, luminos, simpatic şi deschis la minte, la vorbă. Nu foarte guraliv, dar nici într-un caz îmbufnat sau mofturos şi răzgâiat. Crescut normal, politicos şi modest. Vorbeşte corect, fără „accent” (fonetică) moldovenesc, ca şi bunica lui, ca şi, cu siguranţă, mama, la ora aceea probabil la lucru sau, oricum, la treabă iar el îşi însoţea bunica pe un itinerar de griji matinale. Poartă geacă imprimată cu dinozauri şi, ca să-l provoc, mă fac a nu şti prea bine ce-i cu „personajele” acelea de pe îmbrăcămintea menită să-l apere de răcoarea dimineţii. Îmi răspunde cu familiarizarea cea mai firească, nu numai lui: a generaţiei sale, deopotrivă, cu tema ca atare şi, desigur, cu vocabula „dinozauri”, atât de străină copilăriei multor generaţii (între care, fără îndoială, şi a mea).

De la geacă trecem la sport, mişcare, joacă şi jocuri. Ce-l atrage, ce-i place mai mult pe latura asta? Şi Francesco îmi vorbeşte de trotinetele electrice, de prietenii de joacă de la şcoală. Probabil clasa pregătitoare. Sau clasa întâi? Dar nu-l mai întreb. În schimb: ştie şi puţină italiană? Se pare că nu, cel puţin deocamdată, dar slavă Domnului, cine ştie, cândva va descoperi cât de muzical sună limba fraţilor noştri romanici din peninsula italică. Văzând ce acrobaţie face pe şinele de peste treptele de la intrare, îl întreb de rostul lor şi proaspătul meu tânăr prieten îmi explică: scaunele pe rotile, s.a.m.d.

A trecut timpul. Termin repede la ghişeu şi-i salut la plecare, pe Francesco şi bunica sa. Un început de zi, iată, mai luminos astfel, datorită acestui băieţaş cu nume de sfânt, privire curată şi minte inteligentă. La revedere, Francesco şi auguri! Ţie şi întregii familii!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar