Convorbire cu un pesedist

Optica sa e mai aproape de darwinismul social decât de umanism, liberalism ori alte alea, care pentru el par să nici nu fi fost inventate. "M-am adaptat, ce era să fac? Să-mi risc pielea pentru cine ştie ce cauză pierdută? A venit comunismul, m-am dat după dânsul, s-a întors capitalismul, la fel…” "Idealism? Morală? Marafeturi! M-am adaptat vremurilor şi mi-a ieşit…” Şi eu ştiu că toate i-au ieşit. Pe vremea comuniştilor s-a pus în slujba lor cuminte şi convins că tot ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Nu aşa lucrează determinismul marxist? Din filosofia bătrânului Marx – singura de altfel din care dibuie câte ceva – a înţeles că socialismul a fost "o necesitate istorică”. De aceea, orice discuţie despre responsabilităţi ori vinovăţii, despre condamnarea comunismului sau, Doamne fereşte! cine ştie ce crize de conştiinţă, i se pare inutilă. A căzut comunismul? Nu-i bai, înseamnă că trebuia să cadă. Determinismul a lucrat conştiincios.

În vechiul regim, a învăţat ceva carte, ca să ajungă profesor de ţară. Nu a deranjat pe nimeni. E definitiv convins că şi-a făcut corect datoria. Copiii şi i-a trimis pe la şcoli din oraş şi tocmai se pregăteau de facultate când cu răzmeriţa din decembrie 1989. Simţindu-se oarecum cu musca pe căciulă, pentru fidelitatea neabătută faţă de vechii stăpâni, s-a pus automat la dispoziţia celor noi, când s-a convins – şi nu i-a trebuit prea mult – că revoluţia nu era decât o reaşezare de roluri în lăuntrul grupului comunist. Cu flerul lui sigur, a înţeles fără greş "natura schimbării”. "Ar fi fost o tâmpenie să merg pe mâna visătorilor”, îmi mărturiseşte, cu o şiretenie complice. FSN-ul i-a apreciat seriozitatea şi l-a promovat. A ajuns director, consilier comunal şi, în fine primar. Toate aşteptările i s-au împlinit în cel mai scurt timp şi fără mari eforturi. Şi-a valorificat cunoştinţele despre psihologia mulţimilor, calitate de care e sincer mândru şi convins că ţine de inteligenţă. Nu a intrat în conflict cu nimeni şi nu şi-a bătut capul cu cei care-l criticau. Cu un cuvânt, a lăsat loc de "bună ziua” şi i-a priit, întrucât atunci când sorţii nu i-au mai surâs în alegeri, a avut grijă să se pună bine şi din vreme cu noii stăpâni, negociind întoarcerea pe funcţia de director de şcoală. Între timp, copiii şi-au încheiat studiile şi era musai să fie angajaţi la stat, convins că statul e stăpânul nostru şi singurul cu care se poate "negocia”. De aceea i se pare natural că a arajat cu şefii intrarea lor la instituţii deconcentate de la stat. "Prin concurs, desigur, chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i concureze”, îmi mărturiseşte şiret.

Ne apropiem cu discuţia de momentul "la zi” şi sunt curios să aflu ce crede despre guvernele lui Dragnea. Bătrânul face un neaşteptat gest de lehamete, care îmi dă ghes să insist. "Şi totuşi, cum îţi explici că poporul îi preferă în continuare pe ei?”, îl întreb. Răspunsul mă loveşte în plex: "De proşti. Ce să le ceri? Atâta ştiu”. Semn că şi unitatea "de monolit” se fisurează într-o zi. Tot cenuşiul unei vieţi pe linie de partid şi de stat se răzbună oarecum în acest răspuns. Poate singurul sincer, din câte a rostit vreodată.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video