Dacomania salvează România

În timp ce voi, dacoclaştii, vă angrenaţi în luptele voastre politice meschine  anti-Dragnea, împotriva modificării legilor justiţiei sau politizării ireversibile a Sistemului şi alte ciurucuri din astea, ei, dacomanii, trăiesc în empireu în lăcaşurile zeilor daci din al şaptelea cer, în afara zidurilor perverse ale civilizaţiei şi democraţiei. Ei judecă în lumină psihedelică istoria şi civilizaţia strămoşească. La naiba cu Iorga, cu Xenopol sau cu Daicoviciu, aruncaţi-i la groapa istoriei, doar Densuşianu ce are dreptate. Nu romanii i-au latinizat pe daci, ci dacii vorbeau – ăhăhă de când – latina şi i-au latinizat pe romani, pe latini adică, înţelegeţi? În atari condiţii nu latinii i-au călărit pe daci, ci latinii daci i-au încălecat pe latinii-latini (iar mai târziu, ruşii i-au călărit pe deşelate pe nepoţii lui Decebal, nu ai lui Traian, e mincinoasă sintagma „nepoţii lui Traian”, adică pe latinii dacizaţi, adică românii; dar asta-i altă chestiune).

În timp ce voi petreceţi cosmopolit şi vă distraţi ticălos de Valentin's Day, ei, adevăraţii daci, cei mai viteji şi mai drepţi, cum a scris Herodot, curaţi ca lacrima sau ca aurul spălat de apele de munte străromâne – Argesis, A(u)rieş, râurile noastre aurifere şi auriculare, proclamă sărbătoarea Dragobetelui, flăcăiaşul nostru naţional, cel născut după ce Zamolxe a lăsat-o borţoasă pe preafrumoasa Dochia, ajunsă pe urmă Baba Dochia, dar o babă frumoasă şi vânjoasă, zeiţa ascunsă în Kogaionon, muntele sacru al dacilor. Îar în peştera sacră, la apa sacră din muntele sacru, se află focul sacru dacic, păzit de Cei Doisprezece Maeştri Shaolin; căci monahii shaolin au ca prim strămoş pe Da-Mo, un dac, ştiindu-se că dacii au cucerit India înaintea lui Alexandru Macedon. Da-Mo avea barba stufoasă şi deschisă la culoare (chinezii au barba rară şi neagră), textele zen (chan) îl descrie ca „barbarul cu ochi albăstrii”.

Monahii shaolin, păzitori ai focului sacru din Kogaionon, spune şi în Creanga de aur (care creangă e ram, adică Rama, zeul indic), sunt purtători ai securei, care secure a dat numele mănăstirii ortodoxe Secu (iată cum se prefiră sfânta tradiţie prin istorie!), pe urmă deveniţi băieţii cu ochi albaştri, albăstrii, da, de la Secu-ritate. Ca atare, focul sfânt era un focălău (cuvânt din substratul dacic străromân) mare-mare, încât Baba Dochia a fost nevoită să-şi scoată cojoacele până ce a rămas despuiată. Aşa s-a transformat în Dacia şi pe urmă a ajuns România azi – goală-goluţă.

Iar apoi Dacia s-a întins peste tot. Dacii au ajuns şi la muntele Athos, care-i un Kogaionon mai mic, în apropiere de strâmtoarea Portos, conduşi fiind de tarabostes-ul Aramis, mare preot, mâna dreaptă a lui Deceneu. Acest Aramis a fost şi cuceritorul Franţei, conduse pe atunci de Dumas I-ul, zis Père (pentru că îi plăcea să se refugieze într-o livadă de peri codăşăi, cu pere franţuzeşti, dar din răsad dacic). După aceea tarabostes-ul Aramis a pus stăpînire pe Germania şi pe ţările nordice, lucru confirmat şi de dacologul Nicuşor Bărzoi, care afirmă cu tărie: „Walhalla, pământ românesc”, N.B. fiind cercetător la Institutul Dacic de Ortodoxie Cuantică (această combinaţie de termeni să nu vă mire: unii sunt ortodocşi doar cu numele, alţii sunt ortodocşi particulă cu particulă, adică cuantici). De altfel, lucrurile sunt confirmate de documentele geto-dace ascunse în pivniţele Vaticanului (căci occidentalilor nu le convine adevărul), care dovedesc primatul civilizaţiei planetare daco-romane. La fel, sunt ţinute ascunse în pământ metopele de pe Columna lui Traian de la Roma. Columna care se vede la suprafaţă are o parte subterană în care se demonstrează prea limpede că dacii i-au cucerit pe romani, nu viceversa. Dar italienii, chipurile „fraţii” noştri de gintă, strâmbă din nas şi ţin ascunsă columna subterană de zece metri lungime.

În timp ce voi bombăniţi tranca-fleanca împotriva politicienilor hoţi şi corupţi, vă ţineţi numai de demonstraţii, urâţi cu patimă conducătorii sau vă cufundaţi în amorurile voastre pitice, ei, dacomanii, iubesc, domnule, iubesc. Şi nu este vorba de amoruri de romane franţuzeşti, stricate, ce valorează cât o ceapă degenerată, căci aşa spuneau dacii – „ceapă degenerată”, numai stricătorii de tradiţie i-au zis „ceapă degerată”. Ei, iubesc dăceşte, la căldura vetrei străbune. Ah! câtă frumuseţe, câtă senzualitate frustră! V-aţi gândit vreodată la descătuşarea unei iubiri dacice, la deliciile iubirii cu o dăcoaică? Să iubeşti viguros o dăcoaică, da, înfofolită în blănuri neargăsite, în opinci strămoşeşti din piele de mistreţ, în care-ţi şade piciorul hodinit şi huzureşti cu ele (nu scroambele astea de pantofi strâmţi şi scâlciaţi), o dăcoaică straşnică, durdă (cuvânt daco-get), care ştie să-ţi dea voiniceşte un izbai sau un dupac zdravăn după ceafă, o dăcoaică cu sprâncene îmbinate, zburlite şi nesulemenită cu iruri franţuzeşti, „negruţă la sprânceană”, cum spune un cântec daco-româno-napocal (de la Cluj-Napoca). Ah, să te pătrunzi de mirozna accentuată de ceapă, de zer şi de brânză usturoaie, când dăcoaica îndrăgostită îţi va cânta la ureche din cobzadav (un instrument inventat de daci) Tatăl Nostru dacic. Ascultaţi numai sfânta limbă latină dacică pură:

Atta unsar thu in himinam,/ weihnai namo thein./ qimai thiudinassus theins./ wairthai wilja theins,/swe in himina jah ana airthai./ hlaif unsarana thana sinteinan gif uns himma daga.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist