De ce dăm like

Toată lumea pare că se învârte acum în jurul acestui semn al mânuţei cu degetul mare în sus. Sunt campanii întregi pentru adunare de degete. Uneori se pune preţ pe ele, se dau bani grei. Unele aduc fericire, altele tristeţe. Prima dată când ne deschidem telefonul dimineaţă şi intrăm pe Facebook ne uităm la câte like-uri am primit pe postările anterioare. E mai important lucru ăsta decât horoscopul zilei, cu impulsul acela pornim la drum. Fiecare apreciere e ca o mângâiere, cu cât sunt mai multe, cu atât orgasmul emoţional e aproape…, şi invers.

Dar totuşi puţină lume se întreabă de ce anume oferim acel like. Ce ne îndeamnă să apăsăm pe mânuţa aceea jucăuşă? De unde şi până unde un gest atât de simplu a ajuns să ne conducă vieţile?

Aş putea analiza şi toate celelalte emoticoane care ne stau la dispoziţie, dar cred că demersul ar fi cumva inutil pentru că acelea sunt explicite. Nu încape nicio îndoială ce înseamnă o faţă care râde, alta care plânge, una care ţine strâns în braţe o inimă roşie, alta înfuriată, sau una care e uimită. Feţele umane vorbesc de la sine, dar o mână cu degetul mare ridicat poate însemna o grămadă de lucruri, aproape orice!

În Roma antică gestul acesta era ceva foarte exact, însemna opusul celui pozitiv de azi, era practic o condamnare la moarte a cuiva. Într-o luptă de gladiatori, un participant învins ridica degetul arătător (ad digitum) cerând îndurare, dar dacă spectatorii, împăratul, organizatorul evenimentului, patronul („editor”) sau vreun arbitru arăta degetul mare ('pollice verso'), însemna că respectivul vizat trebuia executat pe loc ('iugula!'). Semnul opus, de iertare ('mitte!') era cu pumnul strâns. Un lucru al naibii de interesant e că degetul acela ieşit în afară putea fi în orice poziţie, nu neapărat în sus sau în jos, ceea ce era şi logic pentru că într-un amfiteatru roman uriaş, cum erau, de exemplu, Amphitheatrum Flavium sau Colosseum, era greu să distingi de la distanţă ce poziţie exactă avea un deget ridicat, dar puteai să ţi dai seama cu uşurinţă dacă pumnul era strâns sau nu.

Ironia vieţii a făcut în aşa fel încât astăzi semnificaţia gestului să se schimbe total. În plus a căpătat noi valenţe prin poziţia degetului în sus ori în jos, pentru că acuma nu mai sunt probleme de vedere la distanţă, nu mai încap dubii. La această schimbare au contribuit, evident, şi americanii care reinterpretează orice din neştiinţă, ignoranţă sau chiar prostie inocentă, şi îl transformă în trend. De la un simplu semn al piloţilor de avion din perioada de început a aviaţiei către mecanicul care le învârtea elicea s-o pornească, şi care fusese preluat de undeva, probabil aşa cum preiau ţăranii noştri denumirile în germană de pe cutiile de scule, a ajuns să fie gest universal valabil şi recunoscut de toţi. Hilar e faptul că multă vreme semnificaţia opusă a gestului a funcţionat paralel cu cea de azi în numeroase părţi ale lumii…

Semnul a căpătat atâtea valenţe, încât am ajuns acum să realizăm că de fapt habar nu avem de ce anume ridicăm degetul mare în sus. Fie că suntem la semafor şi un coleg de trafic ne cere scuze sau permisiunea de a trece în faţă, fie că gunoierul ne ia tomberonul să îl descarce în maşina de gunoi, fie că un cunoscut ne vede de peste stradă. Pur şi simplu degetul ăla e ca un fel de umplutură în momente goale sau drept înlocuitor al unor cuvinte care nu pot fi exprimate.

Cel mai bine se vede treaba asta pe site-urile de socializare unde nimeni nu are nicio reţinere să apese cu lejeritate pe mânuţa aia albastră ca să bifeze orice rahat vede acolo, fie că e de bine, fie că e de rău. Dacă în istorie acest simplu gest semnifica un verdict de viaţă şi de moarte, azi utilitatea lui practică, exactă, aşa cum s-a întâmplat de altfel cu toate lucrurile care cândva reprezentau ceva cu adevărat, s-a dus dracului, a ajuns un simplu click precum o darabană pe marginea mesei sau a toaletei.

Rămânem deseori neplăcut surprinşi văzând nişte aprecieri ale unor oameni pe care îi considerăm prieteni la nişte postări împotriva noastră care fie sunt false, de-a dreptul ridicole, fie aparţin unor indivizi dubioşi, rău intenţionaţi sau chiar proşti, dar analizând mai bine contextul ne dăm seama că like-urile respective au fost pur şi simplu scăpate fără discernământ.

Căutând la un moment dat un profil de Facebook al cuiva şi dorind să văd ce prieteni are respectivul, am intrat pe cei care i-au dat like pe postări şi găsind un prieten comun şi foarte apropiat, m-am apucat să îl sun şi să-l întreb de personaj. Ei bine, prietenul ăsta al meu habar nu avea despre cine şi ce vorbeam. Când i-am arătat propria apreciere a zis că nu-şi aminteşte şi e posibil să îi fi plăcut o pisică din poză, care era chiar în planul doi. Măi, fraţilor, ne aflăm într-o eroare mare de tot! Ne încurcăm în propriile iţe ale comunicării pe care atât de mult o preaslăvim. Nu mai ştim stânga de dreapta (apropo de alianţa PNL-PSD), nu mai ştim masculin de feminin (apropo de genul neutru), alb de negru, sus de jos. Suntem o varză totală.

Cercetând mai în detaliu toate subtilităţile acestei afaceri ale gestului controversat, am constatat că merge până unde nici nu gândeşti. Adică ajungi să dai click bine intenţionat, dar să greşeşti flagrant fără să vrei! Pentru că de foarte mult ori, având în vedere analfabetismul funcţional care domneşte societatea noastră, user-ii site-urilor de socializare înţeleg absolut tot ce vor din absolut orice postare. Şi de aceea sunt îndreptăţiţi să dea „laic” la „ce vrea” muşchii lor! Logic, nu?

Să fiu mai explicit. Dacă utilizatorul X vede o postare pe Facebook aşa cum sunt peste 99% dintre ele, adică scrise agramat, cu mesaje superficiale, tendenţioase ori confuze, poate alege orice fragment, cuvânt, idee, combinaţie de idei din postarea aia ca să-i dea like, pentru că este un om liber şi face exact ce vrea. Nu contează care e mesajul general al textului, pe care oricum nu-l citeşte nimeni în întregime. Plus că ideea sau mesajul unui text sunt extrem de greu sau imposibil de înţeles pentru analfabeţi funcţionali. 

Cumva like-ul se situează în zona de indecizie, de sentiment la intensitate medie pe care îl stârneşte postarea respectivă, poate chiar de uşoară intrigă, adică nu ai înţeles mesajul, dar ţi se pare interesant. Şi atunci ce faci, în loc să îţi vezi de drum, te bagi în vorbă precum clasicul chibiţ şi apeşi şi tu pe buton, ce te costă?, ca să arăţi lumii că ai fost pe acolo, sau ca să induci unora ideea greşită că tu eşti deştept şi că ai înţeles ideea, sau că eşti de acord cu ceva „super” „mega” – care de fapt nici nu există în text – sau că ţi-a plăcut cum e scris, sau ce imagine are, sau ţi-a plăcut cineva simpatic din poză, ori cum a fost făcută poza, faptul că cineva a avut curajul să zică tâmpenia aia, sau pentru că pur şi simplu iubeşti să stai pe Facebook şi să dai like-uri la tot ce vezi fiindcă nu ai altceva de făcut! Poţi găsi un milion de motive, ca beţivul ca să bea! Sunt din ce în ce mai puţine cazurile când cineva dă like pentru că înţelege cu adevărat subiectul, ideea, intenţia sau mesajul central al postării şi îi place. Dar ăştia chiar merită excluşi, executaţi precum gladiatorii, pentru că au pierdut bătălia…

Briscan Zara este scriitor şi publicist