De ce romanul? (I)

Nu se întâmplă numai pe la noi, ci mai pretutindeni în lume. Piaţa de carte din Franţa, aidoma celei din Germania şi Marea Britanie, la dimensiunile ei şi cea de peste Ocean, sunt invadate de noianul de apariţii simptomatic dominate ca, beletristică, de roman vs. poezie, proză scurtă, dramaturgie. Deloc întâmplător: cel puţin în mare vorbind, mai puţin orgolios decât poezia/ lirica, mai puţin artist şi rafinat decât short fiction, mult mai disponibil unor tentative de sinteze inedite, de viziune şi artă, „plebeianul” (cândva) şi proteicul (mereu) roman are de partea sa favoarea publicului cititor – cumpărător, ca şi pe aceea a editorilor şi e de înţeles că, la rândul lor, şi autorii, dornici de triunfuri/ consacrări personale, tot „acolo”, pe terenul lui, al astfel răsfăţatului novel, „se bat” să-şi satisfacă ambiţiile, să-şi tranşeze rivalităţile, să se impună, să se detaşeze din „pluton” (ce „pluton”? cogeamite „armată” de combatanţi visând la propria celebritate viitoare!). Şi încă: la cât de mare e „cota” manuscriselor acceptate/ editate, dincolo de filtrul selecţiei, se poate uşor bănui ce „tsunami” de candidaturi ia cu asalt, iniţial, „redutele” editoriale, pentru care alegerea în vederea publicării implică şi riscurile de business editorial.

Nu e aşadar nici o mirare că producţia de romane datorată autorilor şi editorilor pare (şi în parte chiar este) una „torenţială”. Editurile serioase, temeinice, îşi susţin şi „cresc” autorii. Un coeficient aparte în imaginea de ansamblu revine şi unei „pedagogii” editoriale, una de fineţe a exigenţelor stimulative chiar dacă adesea faima unor mari publishing houses le vine acestora nu dintr-o asemenea „modelare” răbdătoare, de durată, a „protejaţilor” proprii (da, se mai întâmplă şi „miracole”), ci fie flair-ului unor editori cu calităţi de head hunters, fie pur şi simplu norocului unor debutanţi „născuţi” gata „consacraţi”. În mare, tabloul este al unei competiţii/ emulaţii în climatul unor paşnice „bătălii” pentru succese, best sales asigură, funcţional (inclusiv financiar) binomul autor/ editor, în vreme ce faima durabilă, consacrarea, perena evaluare înaltă nu ţin de best sellers, ci de „breşele” făcute în materie de gust, profunzime şi artă, datorate capodoperelor, acelor scrieri care nu se vând uşor, au nevoie de o durată a modelării unei alte receptivităţi decât cea deja existentă, inerţială.

Între scriitorii înşişi, ca şi printre editori, sunt şi exigenţe intransigenţe, care nu ezită să noteze, sec şi fără cruţare, un mare procent (majoritatea) din revărsarea de apariţii editorial drept „literatură” mediocră (ba, încă, şi mai sarcastic, uneori chiar „maculatură”): de pildă, atâtea „romane” de un mai mult sau mai puţin disimulat biografism (în fond inferior, atât adevăratului roman, cât şi unei memorialistici cultivate cu francheţe şi luciditate); la fel de iluzorii ca fiction de calitate, foarte numeroasele scrieri-mixtură de social, politic („angajare”) şi, scăldând deopotrivă aceşti doi „versanţi” constitutivi, ideologizare cât încape (şi încape, nu glumă: a gogo). Dacă astfel de „categorii” sunt doar simulacre de roman, atunci care ar fi, la polul opus lor, proba vocaţiei reale pentru roman, sinteză de viziune şi artă, de o audienţă perenă şi universală? Cu certitudine, substanţialitatea existenţială a omenescului captat în raporturile definitorii cu experienţele revelatoare de esenţe şi valori, cu o vigoare a creaţiei de personaje şi fictional worlds care problematizează inexistenţa, alegerile şi reacţiile conştiinţei, energii şi vulnerabilităţi, tot atâtea calităţi care să inducă un climat reflexiv (de interogaţie) al lecturii – ea însăşi fapt de viaţă, o anume experienţă a unor decantări de profunzime, de sens – „întrebare”, nu teză.

Ceea ce lipseşte enorm de multor „romane”, inclusiv „de succes” şi cu recordurile lor de statistici ale best sellers, este exact această substanţialitate şi vigoare a narativităţii lor, miza complexă, morală (nu „moralizantă”) şi ontologică, a situării fiinţei umane în lume, în tensiune cu îngrădirile şi rigidităţile acesteia, cu proliferanta paletă de moduri ale pervertirilor „seducătoare” şi ale trăirilor inautentice (de ontos ratat, şi nu doar vulnerabil, ci automistificator cel mai adesea: cioranienele leurres. Romanul e, poate, „permisiv”/ „concesiv” şi disponibil multor tentative de înnoire, dar vitalitatea lui estetică şi o nobleţe de fond ţin de accesul lui la „ţesătura” (textus) de raporturi complexe în care apare implicată şi astfel testată în tensiunile diegezei, fiinţa omul. Criza romanului e una a acestui ce ontologic, şi nu de stil al lui cum.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar