De ce romanul? (II)

Un tipar de gândire/evaluare (sumară) a dorinţelor, căruia lesne i se pot bănui fisuri, vulnerabilităţi, totuşi foarte răspândit, mai ales printre noii veniţi. Nimic nu sperie mai mult decât perspectiva unei receptări cel mult călduţe, dacă nu de-a dreptul ştearsă, ori încă şi mai rău, pecetluită de-o tăcere care „spune” totul. Aşa ceva e văzut de mulţi – nu doar „autorii”, ci şi de editorii lor – drept un soi de îngropare a cărţii, aşa că liniştii i se preferă orice altceva, inclusiv „scandalul”, negaţia. De neîndurat e să se tacă, dar atât de… „elocvent”.

Panoplia „armelor” şi a reţetelor, mai vechi sau mai noi, menite să „trezească” aşteptata primire cât s-ar putea mai elogioasă, ori dacă nu chiar entuziastă, măcar ferită de muţenia de rău augur, e destul de diversificată, totuşi, deloc întâmplător, cele mai frecvent întâlnite, simţite, se vede, drept cele mai tentante, sunt aceleaşi câteva, dominantele unei anumite „patologii” a fricii de „sindromul” lipsei de ecou. Şi nu e nicio mirare că fiecare dintre aceste „soluţii”, la care se „recurge cel mai frecvent, este legată de un anumit context, istoric sau, alteori, numai istorico-literar, de natură să-i facă mai ademenitoare iluzia „prospeţimii”, a înnoirii.

Aşa arată, de pildă, în contextul atâtor schimbări (dar şi al atâtor doar aparenţe de „schimbare”) aduse de deceniile de postcomunism, literatura pe gustul/pe placul minorităţilor sexuale, ieşită din „ghetoul” tabuizant al cenzurii comuniste. E firesc să se scrie şi pe astfel de teme, sunt realităţi ce aparţin lumii în care trăim (aşa cum ele nu lipseau, de altfel, din realul ei nici înainte de anii ’90, lipsise numai imaginea dată unei atare componente a realului, sub un regim politic opresiv şi dogmatic), dar efectul acestei liberalizări nu a fost şi unul de ordinul unui câştig şi în planul calităţii de artă. Sunt autori care mizează excesiv pe astfel de „atuuri” de natură tematică, există în lume, în general, un climat favorabil ţinând de mişcarea de emancipare a LGBT, se „produc” romane şi filme pe această linie şi poate că unele au un anume impact în ordinea receptării, aproape exclusiv datorat „noutăţii” la noi, dar fără, totuşi, nimic remarcabil cu adevărat nici cu pătrundere mai în adâncul omenescului şi nici ca artă.

Poate încă şi mai minată de nejustificate, narcisiste, aşteptări auctoriale, înălţate pe o atât de şubredă temelie, sunt tendinţele unor autori de a da frâu liber unei adevărate „licitaţii” a ceea ce, cel puţin lor şi unor zeloşi „critici” entuziaşti, le pare a fi „spectaculosul” cât mai alambicat şi mai „baroc” al unui amestec de violenţă, tot felul de ciudăţenii ţinând de sexualitate şi orgiastice revărsări de anormalitate, toate acestea luate drept, chipurile, calităţi de „viziune artistică” – beneficiară, iată, a unei, în sfârşit, eliberări a romanului românesc de timidităţile lui în materie de „invenţie epică”. Nu se plângea Călinescu de un asemenea complex al lipsei de îndrăzneală a autorilor noştri când e vorba de a imagina trame narative spectaculoase, nu încercase chiar „terapii” contra unei atare timidităţi?

Dar cât de „inedite” sunt astfel de „înnoiri” şi breşe? Satul, periferia de cras mai avuseseră la noi, spectaculoşi sau ciudaţi „suciţi”, pitoreşti, excentrici şi pe la D.R. Popescu, Fănuş Neagu, George Bălăiţă… Nu de „înnoiri” şi „îndrăzneli” de suprafaţă/superficie se simte nevoia, ci de substanţiale aprofundări, la polul opus ostentaţiei şi vânătorii de „efecte”, de singularizări sterile.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar