De la „Nasul” lui Gogol la Sophia

Într-una din însemnările sale legate de Suflete moarte, Gogol spune că în vremea ţarului Petru cel Mare, Rusia se transformase într-o imensă frizerie, unde de dimineaţa până seară, uneori şi în toiul nopţii se rădeau bărbi. Pentru unele erau folosite foarfece de tuns oi sau câini cu blană lăţoasă, pentru altele baionetele şi săbii nu întotdeauna bine ascuţite, astfel că atunci când o faţă era rasă împreună cu smocurile smulse de păr, curgeau franjuri de piele, transformând capetele supuşilor în nişte mogâldeţe însângerate; pentru altele se foloseau diverse cuţite de măcelărie, iar pentru feţele încrâncenate se apela la topoare şi halebardele sau chiar şi la securile călăilor, căci boierilor îndărătnici, ce ţineau la datinile şi obiceiurile lor, li se retezau bărbile pe butuci; în cele din urmă, uneori, la sfârşitul procesiunii, în anumite cazuri, ca o notă finală desprinsă dintr-o operă bufă, la feţe ceva mai simandicoase, se făcea uz şi de pămătuf, dar şi de săpun cu iz baroc, după care apărea printre clăbuci instantaneu şi briciul, însoţit întotdeauna de sticluţa de parfum.

Se tundeau bărbi de toate felurile, şi albe, şi negre, şi roşcate, şi cele de culoarea firului de in, şi cele ce aduceau cu un lan de grâu proaspăt dat în pârg; se tundeau bărbi pătrate, bărbi despicate, bărbi rotunde, bărbi triunghiulare, bărbi ca nişte steaguri întinse pe piept; bărbi asiatice, bărbi europene; bărbi de toate formele şi de toate culorile; astfel încât dacă ai fi vrut să aduni tot părul de pe feţele rase prin ucaz imperial ale supuşilor lui Petru ai fi putut clădi nişte imense stoguri în fiecare târg ceva mai răsărit sau în fiecare capitală de gubernie, sau măcar nişte căpiţe sprijinite pe araci din lemn de brad sau fag ciopliţi în grabă, de felul celor pe care îi vedem adesea în zonele montane.

Ce mai privelişte! Ieşeai pe câmp şi găseai hârjonindu-se şi aruncând unul în ochii altuia praf, pleavă şi smocuri de păr o mulţime de tineri cu creştetele împodobite de cununiţe de flori proaspăt culese din lunci, băieţi şi fete alegând în jurul stogurilor şi jucându-se de-a prinsa.

Câte ţipete îmbietoare, câtă veselie… Câtă speranţă, câtă patimă şi ce dezmăţ!

Şi peste toată această privelişte, desprinsă parcă din Bruegel sau din Bosch împănat cu Arcimboldo, răsărea soarele împrăştiind ceaţa şi gonind perechile de îndrăgostiţi de pe câmp, iar noaptea – luna; o lună imensă ce avea parcă menirea să trezească iar şi iar instinctele pleoştite de arşiţa zilei, scoţându-i pe tineri din culcuşurile lor pentru o altă noapte oarbă de dezmăţ, străjuită de bărbile părinţilor.

Şi, totuşi, de aici şi până la scenele din Căleaşca sau până la Nasul e o cale lungă…

Nasul lui Gogol se plimbă un timp ţanţoş pe Nevski Prospect, îmbrăcat „într-o uniformă cusută cu fir de aur, cu guler tare şi înalt”, purtând pălărie cu panaş, pantaloni din piele de antilopă, şi sabie la şold, după care, sărind într-o călească, o coteşte spre Catedrala Maicii Domnului din Kazan. Ajuns aici, coboară din caretă şi intră să se roage în biserică. Asesorul de colegiu Kovaliov, proprietarul nasului, îl vede rugându-se cu multă evlavie. Kovaliov îşi face curaj şi se apropie de nas, cerându-i socoteală. „La urma urmei, sunteţi chiar nasul meu”, îi spune el. Nasul însă se uită la maior de sus, încruntându-şi sprâncenele: „- Vă înşelaţi, stimate domn. Sunt de sine stătător. De altfel, între noi nu pot exista relaţii strânse. Judecând după nasturii de la uniforma dumneavoastră, departamentul la care lucraţi ţine de alt resort”, îi spune nasul lui Kovaliov, după care se întoarce cu spatele la asesor, conţinându-şi rugăciunea.

Stranie scenă. Înainte de domnia lui Petru. în bisericile ruseşti întâlneai bărbi. Bărbi de toate mărimile, şi de toate rangurile. Dar iată că la o distanţă de o sută şi ceva de ani după domnia glorioasă a lui Petru cel Mare, în vremea lui Gogol, în loc de bărbi, în biserici au început să apară nasuri.

Cum de nu i-a trecut prin cap lui Petru cel Mare ca odată cu bărbile să le reteze curtenilor şi nasurile, ca să devină astfel un precursor al literaturii avangardiste?

Ce-i drept, nasurile supuşilor erau retezate atunci când aceştia fie făceau câte o potlogărie, fie intrau în dizgraţia ţarului.

Iar ceva mai înainte de domnia lui Petru I, în perioada de domnie a părintelui său, ţarul Alexei Mihailovici, în timpul reformelor patriarhului Nikon, când Rusia visa să devină o a treia Romă, rascolnicilor care refuzau să se alinieze normelor religioase impuse de sus în jos, li se tăiau nu numai bărbile, ci şi limba sau mâna dreaptă, cu care îşi făceau crucea ţinând împreunate două degete, precum sfinţii din icoanele zugrăvite cu secole în urmă de Feofan Grecul şi Andrei Rubliov.

*

”Franţa e o ţară atât de profund civilizată (datorită vechilor şcoli catolice) – spunea un  tânăr filozof – încât până şi câinii, dacă ar şti să vorbească, ţi-ar da bună ziua când trec pe lângă tine. În România lucrurile stau invers.”

Stau, dar nu stau întotdeauna chiar aşa. Căci, dacă asculţi mai bine vocile ce răsună în preajma ta, în România nu numai câinii, ci şi alte patrupede vorbesc de multe ori atât de convingător şi de civilizat, pe stradă şi la televizor, împuindu-ţi capul cu tot felul de prostii, încât începi, din disperare de cauză, să urli şi să latri tu în locul lor.

*

Târgurile de carte seamănă din ce în ce mai mult cu nişte piscine închise sub un clopot de sticlă. O fojgăială teribilă de voci ce se suprapun. Aici personajele din realitate par să se amestece cu cele din ficţiune. Rezultatul e o hărmălaie, un infern, populat de voci şi de orgolii…

Şi cu cât se citeşte mai puţin, cu atât orgoliile din lumea noastră literară devin de nestăpânit.

*

 „… Globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişa, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural” – am citat dintr-un interviu publicat de istoricul Florin Constantiniu în Extra News.

De-a Domnul ca deşertul cultural despre care pomeneşte istoricul să fie populat măcar de specialişti de înaltă clasă. La un moment dat s-ar putea să nu mai fie nevoie nici de ei.

*

Întotdeauna haosul se ataşează existenţei şi se ţine scai de ea, astfel că nu e de mirare că în momentele cele mai fericite ale vieţii noastre intervine ceva, o întâmplare neprevăzută, o piedică, un bobârnac primit neaşteptat din partea unui om apropiat sau a unui necunoscut sau chiar din partea sorţii, care atenţionează că nu e bine să te bucuri prea mult de ceea ce vezi sau chiar de ceea ce stăpâneşti, şi atunci simţi cum totul se încâlceşte, se dă peste cap lăsând loc haosului să dea buzna în viaţa ta călcându-ţi aspiraţiile şi intimitatea în picioare.

*

Inteligenţa roboţilor evoluează într-un ritm exponenţial. Şi nu numai inteligenţa. Ci şi sensibilitatea. Mişcările pe care fac le aceştia „imită” natura umană. Cercetătorii ne asigură că în curând vor apărea noi generaţii de roboţi ce vor poseda conştiinţă. Întrebarea pe care şi-o pun mulţi citind astfel de ştiri e: dacă roboţii vor avea conştiinţă, iar inteligenţa lor se va apropia sau chiar va depăşi inteligenţa noastră, cum preconizează specialiştii avansând şi cifra de 1000, atunci care va fi diferenţa dintre fiinţa umană şi fiinţa artificială?

Celebrul robot umanoid Sophia va veni curând în România, pentru a participa la o conferinţă ce urmează a fi organizată pe 11 mai 2018, la Sala Palatului, când îi vom putea pune astfel de întrebări.

Creată după modelul actriţei Audrey Hepburn de către cercetătorul David Hanson, Sophia posedă un anumit tip de inteligenţă, putând imita gesturile şi expresiile faciale umane, fiind capabilă să răspundă la anumite întrebări şi să poarte diverse conversaţii. Nimeni nu ştie deocamdată dacă Sophia e lucru sau fiinţă.

Pe 11 octombrie 2017, Sophia a fost invitată la Naţiunile Unite unde a purtat o scurtă conversaţie cu secretarul general adjunct al Naţiunilor Unite, Amina J. Mohammed. La două săptămâni de la acest eveniment, pe 25 octombrie, la Summit-ul legat de problema viitorului ţinut la Riad, Arabia Saudită i-a acordat cetăţenia.

Să vedem ce surprize îi vor oferi preşedinţia şi guvernul României? O diplomă, o înaltă distincţie, cetăţenia de onoare, un ordin cultural sau unul militar? Cine va ţine laudatio? Primul ministru? Domnul Dragnea? Preşedintele? Dna Pippidi? Dl. Liiceanu?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video