De partea ierbii

*

Romanul De partea bună a ierbii al lui Răsvan Popescu poate fi descifrat folosind mai multe chei de interpretare lăsate la îndemâna cititorului de către autorul cărţii. Una dintre enigmele care străbat ca un fir nevăzut firele de iarbă ale romanului e legată de credinţa în Dumnezeu. După opinia autorului, Dumnezeu nu este altceva decât o convenţie omenească menită să protejeze lumea de răul iminent ce sălăşluieşte în interiorul ei. De aceea Dumnezeu nu se arată ochilor omului care în momentele de cumpănă îşi ridică privirea disperată spre cer, în aşteptarea unui semn. Dar cerul rămâne mut şi surd la strigătul omului. De două mii de ani, Dumnezeu s-a retras din lume, lăsând-o pradă propriilor ei instincte şi slăbiciuni. Biserica al cărui simbol sau stâlp de sprijin îl reprezintă preotul satului, personalizat de bunicul personajului principal, conservă obiceiurile şi datinile, dar nu poate să înfrunte urgia timpului ce se abate peste sat şi peste familia lui. Odată cu moartea stâlpului bisericii, moare şi credinţa. Apoi flacăra credinţei reînvie din cenuşa arsă. Biserica e renovată după căderea comunismului, dar nu în întregime, ci doar pe jumătate. Dar chiar dacă ar fi fost renovată în întregime, Dumnezeul creat de oameni nu şi-ar mai fi putut găsi un loc de adăpost în interiorul sfântului lăcaş. Dar aici intervine paradoxul. O răsturnare a clepsidrei, când golul născut din necredinţă se umple de o speranţă neaşteptată. Mă refer la scena în care profesorul, un alter ego al autorului, trecând pe la cimitir, ca să îngrijească mormintele strămoşilor rămase în paragină, în loc să se întoarcă acasă, intră în biserică. Curiozitatea şi suspiciunea îl determină să urce cu greu scara sprijinită de schelele rămase în lăcaşul sfânt, în aşteptarea fondurilor ce ar trebui să vină fie de la guvern, fie de forurile europene, fie de la enoriaşi pentru continuare restaurării. "Biserica ca un ax… În ziua aceea, în încăperea sfântă nu era nimeni, însă uşa era deschisă. De rândul acesta, tencuiala fusese restaurată doar pe jumătate… Pe măsură ce urcam, lumina intra tot mai puţină prin ferestrele ca nişte creneluri. Pipăiam pereţii şi din când în când mă trezeam atingând câte un chip fără să vreau, dar ce puteam să fac?… Am mai urcat un nivel şi m-am ales cu nişte aşchii în mână. Am stat să-mi treacă usturimile cu degetele înţepate în gură… Am trecut de veneraţia magilor, am mai suit o scăriţă şi apoi m-am încurcat. Nu doar că era aproape întuneric, dar toţi sfinţii aveau chipurile şterse, lucrarea nu ajunsese până la ei. Arătau ca nişte stafii descompuse aşteptând să fie eliberate din ziduri. Nici însemnele nu mă ajutau, întrucât toţi purtau nişte cărţi deschise, în care nu se putea citit nimic…" Ascensiunea continuă. Pe măsură ce profesorul urcă spre bolta unde e zugrăvit chipul Mântuitorului, necredinţa lui se accentuează, apoi, neaşteptat, ia forma revelaţiei. "Sus era amenajat un podeţ mobil, ca să poată picta tavanul… Cristos abia se distingea fantomatic, palid şi inexpresiv." Asemenea lui Toma necredinciosul care voia să pipăie rănile lui Iisus, profesorul vrea să-i atingă măcar mâinile, dacă nu şi chipul. Amintirea imaginii Mântuitorului percepută în copilărie îl împinge spre blasfemie. "Nu ştiu ce mi-a venit, mi-am întins mâna spre mâna lui. Acum e acum, uită-te la mine! Şi vă rog să mă credeţi, n-am atins nimic… Hai, bate palma, ce te costă?! M-am cocoţat pe taburetul uitat acolo de vopsitori, m-am mai întins o dată…: m-am dezechilibrat şi am căzut peste parapet… Am închis ochii. Aşteptam să mă zdrobesc de ciment." Totuşi, prăbuşirea e oprită de mâna nevăzută a Mântuitorului. Salvarea intervine însă prea târziu. Profesorul e un om sfârşit. Aripile sale s-au frânt de mult. Iisus nu-l mai poate salva, e prea târziu.

*

Dacă bunul Dumnezeu ar fi creat omul nu din sânge şi din carne, ci din material plastic sau alte materii ce nu se descompun, n-ar fi trecut mult timp şi tot pământul s-ar fi umplut de mormane de trupuri inerte ce s-ar fi ridicat până la cer, revărsându-se încetul cu încetul peste tot universul cunoscut şi necunoscut. Dar iată că omul e pe cale să creeze astfel de fiinţe ce în curând vor umple cerul şi pământul şi-l vor expulza în vid.

*

O justiţie excesivă acţionează ca un drog. La început eşti pătruns de un fel de teamă şi cauţi să te ascunzi, simţindu-te vulnerabil în faţa ei. Apoi după un timp, după ce-ţi faci o introspecţie, aproape fără să-ţi dai seama, prinzi avânt. Începi să vezi duşmani peste tot şi ai tendinţă de a-ţi turna vecinii şi prietenii. Astfel începe cavalcada, în care cei mai buni prieteni, ca în perioada comunismului, se turnau între ei, făcând delaţiuni din cele mai neaşteptate. Spre deosebire din perioada terorii proletcultiste, în epoca democraţiei de tranziţie, nu te obligă, aparent, nimeni să faci delaţiuni. Mânat însă de avânt, de conştiinţă că aşa serveşti societatea, devii intransigent, uitându-ţi de propriile tale păcate şi te transformi într-un justiţiar.

*

După cum se ştie carnea de curcan are un procent foarte mic de grăsimi, circa 24%, consumul ei stimulează activitatea cardiacă, având totodată un efect benefic asupra organismului. Carnea de curcan, conform specialiştilor în domeniu, este foarte asemănătoare cu carnea de dinozaur. Plecând de aici, cercetătorii au înaintat un plan de dezvoltare medicilor şi fermierilor australieni şi neozeelandezi în vederea clonării şi reproducerii în masă a unor specii de dinozauri ierbivori, precum Apatosaurus, având o lungime de circa 23 de metri şi o greutate de 80 de tone, în vederea înlocuirii cărnii de pui şi a cărnii de curcan cu carnea de brontozaur. Conform planului înaintat, brontozaurii ar urma să fie crescuţi în ferme speciale, beneficiind de o hrană preparată din ferigi, frunze de palmier şi alge, amestecate cu făină de porumb, tărâţe de grâu sau orz, înmuiate în bere brună, cu un conţinut bogat în fermenţi, fără nici un adaos de hormoni sau de alte substanţe care să stimuleze sporirea greutăţii corporale pe cale artificială. Fermele de dinozauri ar urma să beneficieze de tehnologii de ultimă oră în domeniul creşterii şi reproducerii animalelor, beneficiind de condiţii de igienă şi de hrană la un standard cât mai ridicat. De asemenea, specialiştii au propus ca în fermele de dinozauri să fie transmisă, la anumite ore, prin staţii speciale amplasate la mare înălţime, astfel încât aceste ierbivore, al căror gât măsoară circa 12 metri, să nu ajungă până la ele,muzică ambientală înregistrată din compoziţiile semnate de Beethoven, Bach, Mozart, Vivaldi sau Ceaikovski, menită să elimine din cadru orice formă de stres, astfel încât carnea acestor ierbivore uriaşe să devină de cea mai bună calitate.

Deci în curând, la masa restaurantelor de lux vom avea carne de dinozaur, preparată după tot tipicul reţetelor de ultima oară.

*

Curând maşinile vor fi înlocuite de drone, iar oamenii vor zbura bâzâind ca nişte roiuri de bondari, mai mici şi mai mari, ducându-se la cumpărări, la cluburi, pe terase sau la slujbă. Desigur, atunci ferestrele blocurilor se vor transforma în uşi, iar uşile ce vor da în exterior vor deveni inutile, ca şi scările, ca şi lifturile, de altfel. Şoselele şi autostrăzile pe care circulă azi sute de milioane de vehicule vor ieşi din uz. Pe asfaltul vechilor drumuri crăpat de intemperii va creşte iarba. Tavanele caselor vor deveni rabatabile ca nişte armonici făcute în serie; unele se vor închide, altele se vor deschide, lăsând dronele să intre sau să iasă din casă sau să se înalţe deasupra imobilelor ridicate mult dincolo de nori, în hăul cosmic. Va fi, desigur, o mare fojgăială; se vor intersecta planând în spaţiu nu numai obiecte, ci şi suflete, ce vor renunţa, cel puţin pentru un timp, să locuiască în trupurile oamenilor, găsindu-şi loc de odihnă şi de meditaţie în aripile mişcătoare ale dronelor. Nu vă speriaţi: noua eră a dronelor va veni oricum.

*

Eram deseori bântuit, în copilărie, de o senzaţie tactilă extrem de angoasantă. Mi se părea că mi se umflă buzele sau nările luând proporţii colosale. Şi odată cu ele realitatea din jur. Totul devenea enorm, apăsător. Senzaţia tactilă era urmată de o halucinaţie auditivă. De un foşnet ce se transforma (nu exagerez de fel) într-un uragan cosmic. Tremuram de frică. Mă ascundeam sub plapumă. Dar plapuma creştea şi ea, dincolo de nori, luând forma unei galaxii… Îmi era teamă să vorbesc, căci orice sunet se amplifica, la rându-i, transformându-se într-un vuiet îngrozitor… De multe ori simt, că aceste senzaţii revin, într-o formă incipientă. Nu le mai trăiesc la modul acut. Reuşesc, cunoscându-mi slăbiciunile, să-mi controlez starea de panică. Atunci rostesc în gând o rugăciune şi mă liniştesc.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist