De Ziua Tatălui

Cu oareşce uimire am constatat recent că şi în România s-a stabilit (printr-o lege iniţiată de „un grup de parlamentari români, printre care Ludovic Orban, Mircia Giurgiu şi Liana Dumitrescu”, conform Wikipedia) o Zi a Tatălui pentru a două duminică a lunii mai. Prima dată s-a sărbătorit pe 9 mai 2010, iar cum calendarul de acum 11 ani se suprapune perfect cu cel de anul acesta, ieri a fost, deci, Ziua Tatălui. Ca fapt divers, în Germania Ziua Tatălui (Vatertag) se sărbătoreşte de Înălţarea Domnului (sărbătoare legală), care anul acesta va fi câteva zile mai târziu, pe 13 mai.

Trăim într-o lume în care pe de-o parte cred că nu mai există zi a anului care să nu fie dedicată cuiva, vreunui eveniment sau vreunei valori (precum recenta Zi Mondială a Libertăţii Presei, în 3 mai), dar în care pe de altă parte chiar ideea de mamă şi tată pare, dar ce vorbesc: se află sub un asediu ideologic, de vreme ce există deja ţări (Franţa, de pildă) în care oficial noţiunile de mamă şi tată, sub presiunea ideii progresiste de „incluziune” şi remodelarea limbii printr-un „limbaj incluziv”, au fost înlocuite cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Ce să mai, încă de când am auzit termenii ăştia, printre altele asta mi-a trecut prin cap: bine, bine, dar cine va fi „părinte 1”, cine „părinte 2”? Logic, precis va trebui la un moment dat legiferată şi asta cumva, nu-i aşa? O nebunie, ce să mai.

baladă pentru tatăl meu

îmi umplu înainte de micul dejun
un ştamperl, iar după încă unul,
vărsînd o gură de limpezaş
dar mă consolez după obicei românesc:
Dout eas fuir den Tatt!
asta-i pentru tata!

aşa obişnuiesc românii –
şi ce se varsă capătă sens
fiind dedicat pomenirii
unei rude, cuiva apropiat decedat!
iar tata, da, a fost un mar
băutor în faţa Domnului.

nu te-am uitat, tată
şi nici n-o voi face.
ai fost un om bun –
i-ai ajutat mereu pe toţi
c-o fost în Rusia, la Apoldu de Sus ori la Amnaş
c-o fost ca frate, morar ori şofer –

doar pe tine
n-ai mai putut să te ajuţi
să te laşi de băut…
ai avut o moarte frumoasă
cum s-a spus mai apoi
pur şi simplu ai închis ochii

la nuntă
abia în a doua ei zi
pe cînd era deja pe terminate…
acuşi vine Mişu‘ nostru
asta ai spus în timpul nunţii
în repetate rînduri –

aşa cum mi-a povestit mama plîngînd
o zi mai tîrziu, după-nmormîntare
dar Miş al nostru n-a mai venit!
nu, n-am mai venit
cît ai mai fost în viaţă.
nu te-am mai văzut decît într-o poză

ulterior, după săptămîni bune
pus în sicriu în odaia bună –
şi trăiesc acum cu această mică
piatră de moară pe suflet
şi mă consolez cu ideea
că astea ţi-au fost ultimele cuvinte.

PS. Nu vreau să-mi „explic” balada, dar ţin să ofer contextul absenţei mele de la înmormântarea tatălui meu: în aprilie 1989, când tata şi-a dat ultima suflare (în data de 9 aprilie, o zi de duminică) la o nuntă la care, desigur, şi eu fusesem invitat, eu eram proaspăt profesor de germană la Zalău şi mă aflam în vacanţa de primăvară. Am ajuns cu trenul la Deva, în ideea de-a face o vizită sorei mele care era căsătorită acolo. Nu ştiu dacă am dat în prealabil un telefon, poate am sunat, dar cum nu mi-a răspuns nimeni, mi-am zis că, de, or fi ieşit în oraş – uitasem complet de nuntă, iar ea (cu soţul şi cei doi copii) era plecată, desigur, la aceeaşi nuntă de la Amnaş.

Ştiţi ce-am făcut? M-am întors la gară şi mi-am luat bilet de Iaşi, să vizitez nişte prieteni încă studenţi. M-au căutat ai mei ce m-au căutat, dând telefoane la Zalău (la şcoală), la Iaşi (la UAIC), dar n-au reuşit să dea de mine. Înmormântarea a fost marţi, eu am ajuns miercuri. Cea mai mare ironie? Unul din fraţii tatălui meu, trăitor deja în Germania, a ajuns la funeralii.

Dar ştiţi ce mai e trist de ironic? Că, la o adică, şi-n ziua de azi s-ar putea să ajungi, dacă nu mai repede, măcar mai uşor din Germania la Amnaş, decât de la Iaşi…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist