Debordează de viață după miracolul petrecut acum 18 ani în Copou: primul transplant

Primul gând al Simonei după ce a ieşit din spital, operată şi cu un rinichi nou, acum 18 ani, a fost să călătorească foarte mult. Avea 23 de ani în momentul în care a aflat că va avea nevoie de transplant, iar timp de nouă luni, până la operaţie, a trebuit să facă dializă peritoneală, la domiciliu, fiind metoda recomandată de către medici. De patru ori pe zi, în reprize de câte jumătate de oră, îşi ajuta rinichiul să înlăture ceea ce era toxic în organism, printr-un cateter. Problema era că trebuia să respecte reguli draconice de igienă, să aibă o cameră separată doar pentru asta, ceea ce nu îi permitea să aibă şi un program normal de muncă.

„M-am obişnuit cu ideea, am luat viaţa aşa cum este, chiar dacă trebuia să stau mai mult acasă, pentru că nu puteam să lucrez în acest timp. Când am venit la Iaşi, mi s-a spus că dacă am pe cineva care ar putea să îmi doneze voi putea face transplantul. Am mai mulţi fraţi şi ar fi putut să doneze şi unul dintre ei, dar sfatul medicilor a fost să încerce mama să-mi doneze, iar ea a fost compatibilă 95%“, povesteşte Simona, care zâmbeşte mereu, arătând asemenea unei adolescente care se bucură de viaţă.

Pentru că în acea perioadă testele de compatibilitate se făceau doar la Bucureşti, Simona împreună cu mama sa şi cu celelalte perechi care se pregăteau de transplant au mers la Spitalul „Fundeni“, unde au aflat că pot face marele pas.

Simona: Libertatea de după transplant – a cutreierat toată ţara cu cortul

Simona este fericită că în cei 18 ani nu a avut probleme de sănătate care să o ţină în spital, astfel că a încercat să recupereze tot timpul pe care l-a pierdut în acea perioadă. De aceea, atunci când i s-a spus că va fi nevoie de transplant, nu a mai simţit nici măcar vreo urmă de teamă, fiind nerăbdătoare să se întâmple.

„Nu-mi dau seama dacă e pentru că eram mai tânără sau pentru că eram foarte bucuroasă că în sfârşit viaţa mea va fi normală. După transplant, m-am simţit liberă, nu mai depindeam de nimic, şi cumva am simţit că trebuie să profit de asta. Astfel, în toţi aceşti ani am călătorit foarte mult, îmi place foarte mult să merg cu cortul, să simt că sunt în natură, chiar m-am dezobişnuit să stau la hoteluri sau pensiuni“, spune Simona, râzând.

Crede că reuşita transplantului şi faptul că după atâţia ani nu are nici un fel de pro­bleme se datorează profesorului Adrian Covic, care a urmărit cazul său îndeaproape, împreună cu întreaga echipă medicală. Vine o dată la trei luni la control, iar dacă se simte rău şi starea sa reprezintă o urgenţă ia legătura cu cei de la spital, care îi răspund la telefon la orice oră.

„În cei 18 ani nu am avut probleme, iar asta cred că spune mult despre medicii de aici, a fost efectiv o colaborare foarte bună, iar asta contează foarte mult. Oricum cred că depinde foarte mult şi ceea ce alegi să crezi, nu m-am gândit nicio clipă că nu va funcţiona transplantul“, a completat femeia care acum are 41 de ani.

Este căsătorită, şi spune că şi soţul său a trecut printr-un transplant, însă pe care l-a făcut la Bucureşti acum opt ani, fiind de la un donator aflat în moarte cerebrală, căruia îi mulţumeşte zi de zi pentru gestul său.

„De fiecare dată când mergem la biserică, aprinde o lumânare pentru cel care i-a donat rinichiul, are un respect aparte faţă de el. Din păcate, la noi în ţară este un gest greu de înţeles, iar multe familii nu sunt de acord. Dacă eu aş putea să donez, nu m-aş gândi nicio clipă şi aş face-o. Trebuie să te pui în situaţia celui care are nevoie, pentru că dacă ai avea pe cineva drag cu astfel de probleme, ai vedea ce bine este să aibă cine să facă un astfel de gest. Cred că ar trebui să învăţăm cum să fim şi pentru ceilalţi“.

Angela: „Este foarte greu să treci de perioada asta“

„Fac tot ceea ce face un o normal, şi poate chiar mai mult decât atât“, spune zâmbind şi Angela Andrei, o femeie a cărei stare de optimism te molipseşte. Avea 26 de ani atunci când a aflat că rinichii săi nu funcţionează corespunzător, şi că va avea nevoie de transplant, fiind la acel moment un şoc. Pentru că fusese diagnosticată în 1998 cu glomerulonefrită cronică, în stadiul III, când la Iaşi încă nu se făcea transplant de rinichi, a fost nevoită să facă timp de trei ani şedinţe de dializă.

„A fost un şoc pentru mine aflarea veştii, chiar o jumătate de an nu m-a interesat nimic, am zis că aş putea ca în acest timp să fiu amorţită, să nu simt nimic. Apoi, treptat, am citit, am început să mă interesez ce să fac. Este foarte greu să treci de perioada asta, să auzi că la 26 de ani ai putea să te pensionezi“, îşi aminteşte femeia cu tristeţe în glas.

Salvarea sa a venit însă de la fratele său, atunci în vârstă de 43 de ani, care „nu a fost niciodată la spital până atunci, iar când vedea sânge leşina“, însă care şi-a dorit foarte mult să o ajute.

Îi este greu să îşi amintească despre perioada în care a făcut dializă, pentru că a fost un proces lung şi chinuitor, care îi punea pe pauză întreaga viaţă. Nici până acum Angela nu a găsit o cauză exactă care a dus la acea insuficienţă renală, şi crede că trebuie să avem în permanenţă grijă de corpul nostru.

„Rinichiul este un organ foarte sensibil, iar dacă ai un stres puternic şi nu reuşeşti să treci peste el, este foarte afectat. Eu fiind de asemenea o persoană sensibilă, cred că asta m-a influenţat. De aceea, acum cred că este important ca toţi oamenii să îşi facă măcar o dată la doi ani analizele uzuale, pentru a descoperi la timp afecţiunile de care suferă“, spune Angela.

„Când ne întâlnim la control, ne dăm seama că suntem nişte oameni tare fericiţi“

În anul 2001, atunci când a făcut transplantul, alături de alte patru perechi, a făcut parte din primele transplanturi realizate doar de specialiştii de la „Parhon“, fără vreun ajutor de la cei din Bucureşti.

„Mi-am dorit foarte mult să fac operaţia şi singura teamă a fost pentru fratele meu care nu mai fusese până atunci în vreun spital, îmi doream în primul rând să fie el bine. Ţin minte că după operaţie ne-am căutat reciproc ca să vedem dacă totul este în regulă. Adevărul este că oricum sunt o norocoasă, am avut întotdeauna familia alături“, mărturiseşte complice Angela.

Spune că îi cunoaşte chiar şi pe toţi ceilalţi care au făcut primele transplanturi de rinichi la Iaşi, iar ceea ce îi caracterizează este fericirea care li se citeşte pe chip de fiecare dată când realizează cât de norocoşi sunt.

„Atunci când ne întâlnim la control, ne dăm seama că suntem nişte oameni tare fericiţi, şi asta se vede pe chipul nostru, atunci când vedem că analizele sunt bune, nimic nu mai contează. Plecăm de acolo mult mai optimişti, ştiind că totul va merge bine“.

Legătura dintre pacienţi şi personalul medical este una strânsă, Angela povestind că atât medicii, cât şi asistentele le-au devenit odată cu trecerea anilor persoane apropiate, care le cunosc foarte bine şi care empatizează cu fiecare emoţie sau temere de a lor. Chiar în luna octombrie, Angela a împlinit 17 ani de când şi-a reluat viaţa de acolo unde era înainte, şi nu a vrut nicio clipă să se gândească cum ar fi fosta viaţa sa dacă fratele său s-ar fi temut în continuare să meargă într-un spital.