Dedesubturi ale Unirii

În ziua de 27 martie 1918 (pe stil vechi), în plenul Sfatului Ţării, deputatul Ion Buzdugan a dat citire, în numele Blocului Moldovenesc, majoritar, următorului document: "Actul Unirii. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Nistru, Prut, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Semnează Ion Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării; Pan Halippa, Vice-Preşedinte şi Ion Buzdugan, Secretar".

Apoi, deputatul Vasile Cijevski citeşte varianta în limba rusă a documentului. Cu 86 de voturi din 125, actul este adoptat în uralele majorităţii. Singurii împotrivă au fost trei deputaţi, unul bulgar şi doi ucraineni, iar majoritatea reprezentanţilor minorităţilor naţionale s-au abţinut (36) sau au fost absenţi (13). Cum a fost posibil acest act politic în condiţiile în care, în mod paradoxal, Regatul României era în cea mai inconfortabilă situaţie militară şi diplomatică de la începutul războiului?

De la 1812 încoace, de când Rusia şi-a anexat cu forţa teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru redenumindu-l, samavolnic, Basarabia, orice discuţie despre statutul politic al acestui ţinut românesc nu se poate face decât în relaţie cu imperiul agresiv de la Răsărit. Atunci, în martie 1918, era haos. De-abia se împlinise un an de când ultimul dintre Romanovi, ţarul Nicolae al II-lea abdicase ca urmare a presiunii fantastice a ţăranilor exasperaţi de foame şi a proletarilor instigaţi de secta teroristă a bolşevicilor, finanţată de Germania pentru a eroda Rusia, principalul său inamic de pe frontul de Est. Anul 1917 a însemnat ruinarea economică şi militară a fostului Imperiu Ţarist, încercările de stabilizare schiţate de partidele parlamentare, sub conducerea lui Kerenski, fiind sortite eşecului. Pe 25 octombrie (stil vechi)/ 7 noiembrie (stil nou) ucigaşul ideologic crescut de Germania şi adus, pe banii acesteia, cu tren blindat din Elveţia, Vladimir Ilici Ulianov, zis şi "Lenin", punea mâna pe putere şi instaura teroarea bolşevică. În acest context, pe 27 octombrie (stil vechi), politicienii din Basarabia alcătuiesc un parlament propriu, sub numele de Sfatul Ţării, care decide, pe 2 decembrie 1917, crearea unei noi ţări, Republica Democratică Moldovenească ce îşi declară independenţa faţă de Rusia comunistă pe 24 ianuarie 1918. Din nefericire, molima roşie începe să se răspândească şi în armata rusă care, la ordinul lui Lenin, lasă de izbelişte armata română în confruntarea ei cu armatele germane, austriece şi bulgare, tăvălug militar  care fusese oprit cu mari sacrificii  în vara lui 1917 pe linia Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz. O privire fugară pe hartă ne arată o Românie refugiată între Siret şi Prut, cu capitala la Iaşi, cu o graniţă vestică pe linia Mărăşeşti – Tg. Neamţ – Paşcani al cărei singur spaţiu de siguranţă îl reprezenta Basarabia. Lăsată singură în faţa armatelor Puterilor Centrale prin trădarea lui Lenin (care a şi furat tezaurul românesc depozitat în Rusia pentru a-şi finanţa regimul criminal), România a fost obligată să negocieze pacea în condiţiile în care semnase un armistiţiu preliminar la Focşani, pe 2 martie. Tratatul de la Bucureşti, semnat pe 24 martie (stil vechi), precum şi toată negocierea cu privire la o includere a Basarabiei în teritoriul românesc (acceptată de marile puteri din Antantă şi admisă tacit de Puterile Centrale ca efect al tratatului de pace) a fost o construcţie politică negociată şi îndeplinită de Alexandru Marghiloman, lider conservator pro-german, care, în acest context militar dificil, preluase frâiele guvernului. Marghiloman povesteşte în memoriile sale detalii interesante, nu de puţine ori picante, despre negocierile cu liderii din Moldova pentru a obţine acel act al unirii. A fost o decizie politică prin care Basarabia devenea parte a României, dar iniţial, până la definitivarea Reformei agrare, a avut un statut de autonomie, cu Ion Inculeţ în poziţie de guvernator şi membru în cabinetul lui Marghiloman, Sfatul Ţării fiind desfiinţat de facto abia la finalul războiului. Regele va sancţiona pe 9 aprilie, prin decret regal, voinţa poporului din Basarabia, dar va întârzia promulgarea Tratatului de pace cu Puterile Centrale până în toamna anului 1918 când, în noiembrie, îl va denunţa, România revenind în război, ca parte co-beligerantă alături de Antanta. Ceea ce îi va permite să obţină, prin Tratatele de pace de la Paris, acordul diplomaţiilor occidentale, europene şi americană, pentru un stat ce cuprindea între fruntariile sale toate teritoriile locuite preponderent de români, în acord cu principiul autodeterminării naţionalităţilor, celebrul punct 10 al declaraţiei istorice a preşedintelui american Woodrow Wilson, din 8 ianuarie 1918, cunoscută sub numele "Fourteen points".

Dincolo de efervescenţa emoţională firească, omenească, de "wishful thinking", când toate aceste condiţii se vor mai întrupa încă o dată vom avea, sper, elementele necesare unei noi resurecţii a "României dodoloaţe". Până atunci, după obicei, cred că ceva stropi revigoranţi de realism politic şi istoric nu ne-ar strica pe obrajii încinşi de euforie populistă, de regulă searbădă, găunoasă şi ineficientă.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor