Despre ciclurile economice

Dacă pentru istorici fiecare eveniment este unic, economiştii susţin că există tipare în date şi evenimente particulare care pot determina efecte similare [Kindleberger, C.P., Aliber, R.Z., 2005. Manias, Panics, and Crashes. A History of Financial Crises. 5th Ed, John Wiley & Sons].

Astfel, criza economică reprezintă o fază a ciclului economic. Ciclurile economice sunt definite ca fluctuaţii non-sezoniere în activitatea economică agregată a unei ţări, unde Produsul Intern Brut (PIB) real, i.e. deflatat cu Indicele Preţurilor de Consum (IPC) sau cu deflatorul PIB, este în mod obişnuit folosit ca principalul indicator în caracterizarea ciclurilor economice [Andries, A.M., Sprincean, N., 2019. Cyclical Behavior of Systemic Risk in the Banking Sector. Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=3552087]. Fluctuaţiile PIB-ului se produc în mod recurent însă nu şi periodic (i.e. nu au exact aceeaşi intensitate şi/ sau durată) şi iau forma perioadelor de expansiune şi a perioadelor de contracţie în activitatea economică, i.e. mişcări ascendente (expansiune sau boom) şi descendente (contracţie sau recesiune) ale PIB-ului în jurul trendului său pe termen lung. Întrucât aceste cicluri nu se aseamănă între ele, unii economişti preferă termenul de „fluctuaţii” pentru a descrie mişcările ascendente şi descendete ale agregatelor macroeconomice. Ciclurile economice au impact asupra inflaţiei, consumului, ocupării forţei de muncă, performanţei instrumentelor financiare, producţiei şi a altor aspecte ale economiei reale. Problematica ciclurilor economice a fost abordată în teoria economică încă din secolul XIX de către Jean Charles Leonard de Sismondi, iar Joseph Schumpeter face o descriere teoretică amănunţită a fenomenului de ciclu economic [Schumpeter, J. A., 1939. Business Cycles. A Theoretical, Historical and Statistical Analysis of the Capitalist Process. New York Toronto London: McGraw-Hill Book Company], însă pionierii teoriei moderne a ciclului economic sunt consideraţi a fi Burns şi Mitchell [Burns, A.F., Mitchell W.C., 1946. Measuring business cycles. National Bureau of Economic Research, New York].

Înainte de Marea Depresiune din 1929-1933, teoria (neo)clasică a ciclurilor economice era dominantă, stipulând faptul că crizele sunt temporare. După acest episod, Şcoala keynesistă şi-a câştigat un număr important de adepţi, sugerând faptul că crizele economice sunt inevitabile şi atribuind guvernului un rol primordial în reglarea activităţii economice. După crizele petroliere din 1973 şi 1979 în care paradigma keynesistă şi-a arătat limitele experimentându-se în acelaşi timp o rată în creştere a şomajului dublată de presiuni inflaţioniste, i.e. stagflaţie, s-au cristalizat noi teorii care şi-au propus să ofere noi explicaţii fluctuaţiilor pe termen scurt.

Studiile de specialitate relevă faptul că unii economişti sunt de părere că ciclurile economice sunt o parte inerentă a pieţei, pe când alţii le atribuie perturbaţiilor din procesul pieţei. Astfel, pentru prima categorie, punctele de întoarcere sunt endogene, în timp ce pentru cea de-a doua categorie acestea au o componentă exogenă, fiind cauzate, de pildă, de dezechilibrele monetare. Fluctuaţiile care nu sunt recurente sunt esenţa dezechilibrelor, iar punctele de întoarcere sunt esenţa fluctuaţiilor. Astfel, fluctuaţiile sunt problema şi nu crizele per se, cauzele depresiunilor fiind şi cauzele prosperităţii. În aceste condiţii, teoriile ciclurilor economice trebuie să explice cauzele acestor puncte de întoarcere şi sursele acestor fluctuaţii: de ce fiecare perioadă de expansiune creează condiţiile viitoare pentru o perioadă de recesiune şi, respectiv, de ce fiecare perioadă de recesiune creează condiţiile viitoare pentru o perioadă de expansiune?

În literatura de specialitate s-au identificat patru tipuri de cicluri în dependenţă de lungimea medie a acestora, atribuindu-le numele principalilor exponenţi: a) fluctuaţiile cu o durată între 7 şi 11 ani au fost denumite Juglar, fiind cunoscute şi ca cicluri ale investiţiilor în fonduri fixe; b) ciclurile Kitchin sau ciclurile stocurilor au o lungime medie de la 3 până la 4 ani (3 cicluri Kitchin compunând un ciclu Juglar); c) ciclurile Kuznets au o lungime care variază între 15 şi 25 de ani, acestea se mai numesc şi cicluri ale investiţiilor în infrastructură, fiind asociate cu construcţia de clădiri şi facilităţile de transport, creşterea populaţiei şi a forţei de muncă, dezvoltarea aşezărilor urbane şi crearea de noi afaceri (2-3 cicluri Juglar formează un ciclu Kuznets); d) ciclurile lungi sau ciclurile Kondratieff au o durată medie cuprinsă între 48 şi 60 de ani, iar principalele cauze ale ciclului Kondratieff sunt legate de inovaţiile tehnologice şi schimbările structurale subsecvente (3 cicluri Kuznets formează un ciclu Kondratieff).

Astfel, chiar dacă criza prin care trecem acum este ceva unic pentru noi, la scară largă economiile au mai trecut prin astfel de etape.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi