Despre intermedierea financiară

Teoria modernă privind intermedierea financiară analizează, în principal, funcţiile intermedierii financiare, modul în care intermedierea financiară influenţează economia în ansamblu şi efectele politicilor guvernamentale asupra intermediarilor financiari. Studiile privind intermedierea financiară pun accentul pe rolul intermediarilor financiari în economie şi în realizarea unei creşteri economice durabile, precum şi pe impactul reglementărilor asupra intermedierii financiare, accentuând rolul băncii centrale în reglementarea, supravegherea şi controlul intermediarilor financiari.

Teoria privind intermedierea financiară s-a dezvoltat începând cu anii 60 ai secolului XX, punctul de plecare constituindu-l lucrarea lui Gurley J. şi Shaw E. „Money in the theory of finance”. Teoria intermedierii financiare are la bază teoria asimetriei informaţionale şi teoria de agent. În principiu, existenţa intermediarilor financiari se explică prin existenţa următoarelor categorii de factori: costul ridicat al tranzacţilor; lipsa informaţiilor complete şi în timp util; şi modul de reglementarea.

Principalul şi cel mai utilizat factor în studiile privind intermedierea financiară îl constituie argumentul privind asimetria informaţională. Asimetria informaţională poate fi: ex ante – generând aşa numita problemă a selecţiei adverse; concomitentă – generând riscul moral (moral hazard); sau ex post – conducând la nevoia aplicării unor proceduri de verificare şi auditare costisitoare sau chiar executarea silită a debitorului. Asimetria informaţională generează imperfecţiuni ale pieţei, abateri de la teoria pieţelor perfecte în sens Arrow-Debreu. Multe dintre aceste imperfecţiuni generate de asimetria informaţională conduc la apariţia unor forme specifice de costuri de tranzacţionare. Intermediarii financiari au apărut tocmai pentru a elimina, măcar parţial, aceste costuri. De exemplu, Diamond D.W. şi Dybvig P. în articolul „Bank runs, deposit insurance, and liquidity” (1983) consideră băncile ca fiind o coaliţie a deponenţilor care îi asigură pe cei care economisesc împotriva riscurilor care le-ar putea afecta starea de lichiditate. Leland H.E. şi Pyle D.H. în articolul „Informational asymmetries, financial structure, and financial intermediation” (1977) definesc intermediarii financiari ca o coaliţie care se ocupă cu distribuirea informaţiilor. Diamond D.W. în „Financial intermediation and delegated monitoring” (1984) arată că aceşti intermediari financiari acţionează ca şi nişte mandatari ai celor care economisesc şi că pot realiza economii de scară. Astfel cei care economisesc îşi încredinţează fondurile disponibile acestor intermediari spre a fi investite în ce proiecte consideră aceştia ca fiind viabile, deponenţii având posibilitatea să-şi retragă fondurile în orice moment în condiţii prestabilite.

Cea de a doua abordarea a intermedierii financiare se fundamentează pe argumentul costului de tranzacţionare. Această abordare a fost dezvoltată de Benston G.J. şi Smith Jr. C.W. în articolul „A transactions cost approach to the theory of financial intermediation,” (1976) şi de Fama E. în „Banking in the theory of finance” (1980). Spre deosebire de prima abordare aceasta nu contrazice teoria pieţelor perfecte. Această abordare se bazează pe diferenţele între tehnologiile folosite de participanţi. Astfel intermediarii sunt percepuţi ca fiind o coaliţie de creditori sau debitori individuali care exploatează economia de scară la nivelul tehnologiilor de tranzacţionare. Noţiunea de cost de tranzacţionare cuprinde nu numai costurile cu privire la costurile de transfer a sumelor sau de schimb valutar, ci şi pe cele de cercetare, evaluare şi monitorizare.

Cea de a treia abordare a intermediarilor financiari se bazează pe modul de reglementare a creaţiei monetare, a economisirii şi a finanţării economiei. Această abordare a fost dezvoltată de Guttentag J.M. şi Lindsay R. în articolul „The uniqueness of commercial banks” (1968). Modul de reglementare influenţează lichiditatea şi solvabilitatea intermediarilor.

Intermediarii financiari se definesc prin faptul că mobilizează fonduri (active financiare) de la deţinătorii de bani (cei care economisesc), înregistrând o datorie (pasive) faţă de aceştia, şi emit propriile active către utilizatorii de fonduri. Cu alte cuvinte, intermediarii financiari nu revând activele pe care le cumpără, ci creează noi active, pe care le vând pe piaţă; acestea sunt datorii ale clienţilor faţă de instituţiile financiare şi nu faţă de deponenţii care au deţinut iniţial activele cumpărate de intermediar. Astfel, intermediarii schimbă natura activelor financiare care sunt distribuite pe piaţă, emiţând propriile active.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi