Despre noul ciclu electoral

Pe de altă parte, după cum bine se ştie, 2024 va fi un an absolut extraordinar: ar trebui să avem, probabil într-un interval de şase-şapte luni, toate cele patru scrutine (din nou, neglijând ipoteza anticipatelor). Ar fi pentru prima dată când apare această suprapunere, din 2004 încoace, cu observaţia că pe atunci nu votam în alegeri europene. Este prea devreme să discutăm aici despre posibilele cuplări, de tip locale-europene sau parlamentare-prezidenţiale, dar nu ar fi rău ca autorităţile competente în stabilirea datelor – oricare le va fi culoarea politică – să dispună de această posibilitate, dacă nu vor apărea cumva obstacole juridice. Mai importantă pare a fi observaţia că toţi cei aleşi în 2019-2020 vor răspunde aproape simultan în faţa electoratului, în 2024.

Prima consecinţă ar fi aceea că apare un orizont de trei ani şi jumătate (noiembrie-decembrie 2020 – mai-iunie 2024) în care presiunea electorală ar fi redusă.

 

O primă observaţie ar fi aceea că, în principiu, demnitarii în funcţie – de la Preşedintele României la consilierii locali – ar putea să-şi propună şi să urmărească ţeluri pe termen mai lung, să le ceară alegătorilor răbdare. Nu este ceva specific politicii româneşti, unde primează logica realizărilor rapide, adesea obţinute forţat şi cu costuri mutate în timp.

 

Totuşi, pot exista primari sau miniştri (sunt funcţiile cele mai strâns asociate cu rezultatele concrete de politică publică) suficient de hotărâţi şi de prevăzători încât să-şi asume programe ale căror rezultate să se vadă cu adevărat doar după trei-patru ani.

 

Desigur, dacă ne referim la palierul central (parlament – guvern – preşedinte), intervalul amintit mai sus ar putea fi utilizat pentru promovarea unor politici mai complexe, adesea încadrate în categoria „reformei statului”. Indiferent dacă vorbim de reformarea ministerului internelor, de schimbări majore în domeniul protecţiei sociale sau de promovarea descentralizării administrative, intervalul menţionat mai sus este mai favorabil decât ceea ce ne-a oferit calendarul politic în ultimii ani. De asemenea, dacă decidem că este nevoie de o revizuire constituţională de substanţă – nu motivată de calcule politice pe termen scurt – intervalul viitoarei legislaturi pare favorabil, inclusiv pentru că ar oferi timp pentru necesarele negocieri putere-opoziţie.

 

Cea de-a doua observaţie se referă la perspectiva unei mai mari omogenităţi politice, prin comparaţie cu îndelungatele perioade de coabitare pe care le-am traversat în ultimii ani. Desigur, ne putem aştepta ca anul 2024 să producă o şi mai mare omogenitate, comparabilă cu cea din anii 1990 – începutul anilor 2000. Ar fi de aşteptat (dar, desigur, nu este obligatoriu) ca partidul sau coaliţia care va câştiga localele să domine şi alegerile naţionale din toamnă-iarnă. Şi acum, însă, avem o concentrare destul de pronunţată: cele patru consultări au loc într-un interval de un an şi jumătate. Cu alte cuvinte, dacă raportul de forţe stabilit la prezidenţiale îl va reflecta pe cel din luna mai, iar apoi se va repeta şi în alegerile din 2020, vom putea presupune că o cauză importantă este şi proximitatea temporală a scrutinelor. 

 

Admiţând că anii 2019-2020 deschid un proces care ar putea să devină şi mai pronunţat în 2024, ar fi interesant să vedem dacă, în următorii ani, România va mai experimenta atât de pregnant coabitarea şi, în cazul în care răspunsul va fi negativ, cum vor evolua relaţiile între preşedinţi şi premieri. Apoi, fără a face acum previziuni despre rezultatele electorale din 2019-2020 – şi cu atât mai puţin despre cele din 2024 – va fi interesant să vedem dacă se va diminua sau, din contra, se va întări corespondenţa între votul pentru administratorii comunităţii locale şi cel pentru guvernanţii naţiunii. Şi există multe alte direcţii interesante de analiză.

 

În fine, o a treia observaţie se referă la organizaţiile de partid. În 2024 le aşteaptă o provocare imensă, dar nici cea de acum nu este de neglijat. Cât de capabile vor fi, spre exemplu, organizaţiile învinse într-un scrutin să se refacă, să schimbe ceea ce este necesar pentru a recâştiga încrederea electoratului pentru următoarele alegeri, programate doar peste câteva luni? Deşi războaiele politice din ultima vreme ne-ar putea crea impresia că totul porneşte de la valori şi principii abstracte şi că, dacă vorbim de personalităţi, în partide contează doar liderul şi încă trei-patru colaboratori mai prezenţi în mass media, lucrurile nu stau chiar aşa.

 

Dacă discutăm de ciclurile de patru alegeri (europene, locale, legislative, prezidenţiale) experimentate după aderarea la UE, am avut variaţii intersante de durată. Primul s-a întins pe durata a doi ani, de la europenele speciale din 2007 până la prezidenţialele din 2009. Cel de-al doilea a totalizat aproape doi ani şi jumătate, de la localele din 2012 până la prezidenţialele de la sfârşitul lui 2014. Anul 2016 a venit cu alte două scrutine, local şi legislativ (forurile pentru care mandatul este de patru ani) , dar poziţionarea lor ne-a făcut să le resimţim ca fiind o continuare a ciclului electoral anterior. Sau poate o anulare a impresiei de ciclu electoral, pentru că a avea alegeri importante în trei ani pari consecutivi nu-ţi mai lasă resurse de energie şi obiectivitate pentru a-i evalua pe învingători. Poate că ne va fi mai uşor acum, în ciclul electoral început la 26 mai.