Despre statistică şi bilanţuri literare

Nimic mai simplu şi nimic mai greu decât să faci bilanţul unui an literar ce se apropie de sfârşit. Te uiţi în calendar, bifezi evenimentele (de obicei sunt multe şi care mai de care mai importante), te uiţi la apariţiile editoriale (o întreagă avalanşă de cărţi de poezie, de proză, de eseistică, de teatru, de istorie literară, de memorialistică, de filosofie se revarsă în memoria ta, gata-gata parcă să te strivească sub greutatea ei ca pe o insectă), consulţi lista de premii (şi aici cifrele par impresionante, sunt premii naţionale, internaţionale, premiile asociaţiilor, premiile fundaţiilor etc., etc.), nu neglijezi nici aniversările, măcar cele rotunde, nici festivalurile aflate în top şi sub top, şi după acest exerciţiu tactic, dacă dai dovadă de o orişicare orientare în timp şi spaţiu, în sensul că bifezi cât de cât corect evenimentele, autorii, cărţile apărute, editurile, făcând un slalom printre diverse tabere şi grupuri literare, executând, desigur, şi câteva piruete stilistice în aer, făcând uşoare plecăciuni, în stânga, în dreapta, în faţă şi în spate, dar şi ciupind ici-colo pe câte o carte sau pe câte un autor care nu-ţi poate face mare rău, începi să scrii articolul, îţi exprimi punctul de vedere despre pulsul vieţii literare, cu observaţii cât mai pertinente, dar nu spuse în răspăr, ci folosind un ton adecvat, neutru, uşor alunecos, punctat cu mici ironii, pentru a nu-ţi pierde doza de credibilitate dobândită cu greu printre confraţi, şi după această buclă de rigoare, necesară oricărei ieşiri pe scenă, tragi la sfârşit concluziile de rigoare, care, în mare, trebuie să fie pozitive.

Nu e recomandabil ca bilanţul să fie făcut prezentând partea goală a paharului. Nu, aşa ceva e exclus. Chiar şi un critic literar de renume se fereşte să intre într-o astfel de capcană.

Bilanţurile literare stârnesc multe controverse, nasc adversităţi, creează nedreptăţi şi, bineînţeles, dau naştere la multe, multe vendete şi frustrări.

La vremea bilanţurilor, lumea literară arată ca un câmp de luptă, presărat de morţi şi de răniţi, peste care fâlfâie reviste şi ziare, mai nou, fâlfâie şi linkurile conţinând texte, imagini, filmuleţe animate, steaguri găurite, scăldate din când în când de câte un foc triumfător de artificii.

Nu poţi să înaintezi pe un astfel de câmp fără riscul să-ţi dai foc singur la valiză, nu atât din pricina şarjelor ce spintecă aerul, ci, paradoxal, din pricina petardelor stilistice multicolore. Oricât de precaut ai fi, tot ai să omiţi vreun nume sau ai să umfli prea mult altul, astfel că în cele din urmă nu vei scăpa nevătămat.

Nu-i uşor să fii critic literar şi să-ţi păstrezi verticalitatea în momentul bilanţurilor literare. Toţi te trag de mânecă, toţi vor să vorbeşti despre opera lor. Nici dacă adopţi tactica lui Ioan Holban, care foloseşte un ton pozitiv despre mai toată lumea, tot se va găsi cineva care să-ţi caute nod în papură.

Deseori mă gândesc cu groază: ce face un critic literar în astfel de momente? Dacă vrea să fie obiectiv sau măcar să creeze impresia de obiectivitate, un critic literar ar trebui să apeleze la statistică.

Mulţi trăiesc cu impresia că, operând cu cifrele, statistica e la fel de exactă ca şi matematica. Nimic mai fals. Statistica n-a fost şi nici nu va fi vreodată ştiinţă obiectivă. Ea ţine mai mult de ficţiune, de sofistică, decât de ştiinţă. Statistica e, dacă vreţi, mai mult metaforă şi poezie decât demonstraţie. Cu statistica poţi demonstra orice. Că albu-i negru, că negru-i alb, totul ţine de prestidigitaţiune, de un fel de magie mai degrabă neagră, decât albă. Căci, din orice unghi am privi-o, statistică înseamnă manipulare. Şi atunci cum poţi judeca un fenomen literar amplu, făcând un bilanţ, prin intermediul statisticii? Nimic mai sec şi nimic mai fals. Şi asta deoarece în literatură nu primează cantitatea, ci calitatea actului creator. Nu putem judeca o carte nici după tiraj, nici după numărul exemplarelor vândute, nici după numărul de pagini scrise. Aici, statistica nu mai e revelatoare, ci, aş spune – gândindu-mă la avalanşa de maculatură care invadează oră de oră şi clipă de clipă, piaţa literară, drept urmare a facilităţii scrierii datorată atât reţelelor de socializare, cât şi a laptopurilor şi a telefoanelor ultraperformante, mai recent şi apariţiei pe firmament a Inteligentei Artificiale –, dimpotrivă. Statistica mai mult ascunde adevărul decât îl scoate la suprafaţă, indiferent de ce natură e acest adevăr, politic, economic, social militar sau cultural.

Din fericire, cel puţin deocamdată, contrar predicţiilor marxiste, calitatea nu poate suplini calitatea. De aceea azi, dincolo de orice statistică, rolul criticului ar trebui să devină esenţial în cernerea valorilor. Dar şi aici, dacă urmărim cu atenţie articolele care se scriu în revistele literare, vom observa un fenomen îngrijorător. Azi mulţi dintre criticii noştri – există, desigur, şi excepţii – care au practicat un timp cu onestitate cronica de întâmpinare, în loc să continue să stea pe metereze veghind asupra câmpului literar asaltat din toate părţile de tot felul de veleitari, deschid din propria iniţiativă larg porţile, lăsând cetatea la dispoziţia celor nechemaţi; în timp ce alţii, după cum afirma într-un număr încă proaspăt al României literare, criticul Nicolae Manolescu, se retrag într-un turn de fildeş academic foarte confortabil, scriind teze de doctorat şi studii de specialitate destinate unui cerc restrâns de iniţiaţi.

În afară de aceasta, asistăm încă la un fenomen şi mai îngrijorător. Şi anume, asistăm la o aliniere extrem de periculoasă. Unii dintre criticii noştri activi aparţinând diferitelor grupări literare tind să judece opera unor scriitori, mai tineri sau mai puţin tineri, nu în funcţie de valoare, ci în funcţie de alinierea lor politică. Astăzi, din păcate, această aliniere faţă de aşa-numita politică corectă a devenit mult mai nocivă decât era cenzura în perioada comunistă. Atunci mai existau portiţe de scăpare. Astăzi aceste portiţe aproape că au dispărut. E suficient să ţi se pună o etichetă, şi devii un scriitor marginal.

Astăzi, atât avalanşa de scrieri mediocre, cât şi conul de umbră al celor nealiniaţi tind să se amestece între ele, transformându-se nu în purgatorii, ci în adevărate infernuri literare. Odată intrat acolo, vei fi exclus atât de la premii, cât şi de la bilanţuri literare. Astăzi conul de umbră al celor nealiniaţi tinde să se transforme într-un infern al literaturii. Căci, odată nimerit acolo, trebuie să-ţi laşi afară orice speranţă, că ţi se va face vreodată dreptate în viitor. Mă îndoiesc că generaţiile care vor veni după noi vor avea timp pentru revizuiri.

Apoi azi, mai există şi scriitori, şi critici care fac sluj la curtea altor scriitori. Nici boierii oploşiţi pe la curtea vreunui domnitor fanariot din Ţările Române nu făceau atâtea temenele câte se fac acum. De ce o fac, nu ştiu. Din servilism, din dorinţa de a sta în prejma unei glorii literare umflate tocmai din pricina unor astfel de prestaţii, din alte motive mai mult sau mai puţin obscure? Încerc să înţeleg, dar nu reuşesc. Un astfel de fenomen nu a existat în perioada anilor şaizeci, şaptezeci sau optzeci. Atunci, criticii aveau suficient discernământ ca să-i atragă atenţia unui scriitor, indiferent dacă îl chema Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Preda, Fănuş Neagu, Gheorghe Bălăiţă, Nicolae Breban sau, de ce nu?, Eugen Barbu, asupra părţilor vulnerabile ale creaţiei lor. Astăzi, în grupurile literare, aşa ceva nu se întâmplă, astfel că alături de asaltul mediocrităţii, gonflarea valorilor a devenit o practică curentă, ce subminează şi mai mult credibilitatea scriitorului român şi credibilitatea actului critic, atât în rândul din ce în ce mai restrâns al publicului, cât şi în cadrul breslei. În acest sens, peisajul românesc e unic. Nu cred că există undeva vreun fenomen similar pe mapamond.

Oare când vom înţelege că un critic nu e nici mămuca, nici tătucul care să-ţi oblojească rănile la nevoie. Spiritul critic se întrupează greu într-un climat literar care nu are nimic sfânt în el. De aceea, când apare trebuie să-l protejăm. Căci el trăieşte, vorbesc de persoana criticului literar, într-o singurătate mult mai mare decât poetul sau scriitorul despre care îşi exprimă opiniile.

Criticul de vocaţie trebuie să se apropie de tine la început de drum, apoi să se retragă şi să urmărească de la distanţa evoluţia ta. E mai bine să greşească în privinţa scrierilor tale, decât să falsifice valorile.

Prin urmare, legat de statistică şi bilanţurile literare: anul acesta au apărut cărţi memorabile, şi de poezie, şi de proză, şi de memorialistică, şi de eseistică. În această privinţă, în ciuda opiniilor mele de mai sus, nu încape nici o îndoială. Dar nu asupra lor m-aş opri. Ci m-aş opri asupra acelor cărţi eveniment, trecute cu vederea atât de cititori, cât şi de exegeţi, care au răsturnat, după un timp istoriile şi geografiile literare.

M-aş opri aici la autori precum Walt Whitman, din a cărui volum Fire de iarbă, editat în 1855, s-au vândut abia câteva exemplare, pentru ca după un deceniu să devină un simbol al Americii. Mă gândesc apoi la poezia lui Emily Dickinson, a cărei operă poetică a apărut postum. Mă gândesc apoi şi la Kafka, dar şi la Elias Canetti, a cărui capodoperă, romanul Orbirea, scris la vârsta de 26 de ani, şi publicat în 1935, ignorat timp de mai bine de un sfert de secol de public şi de critica literară, pentru ca în cele din urmă să fie încununat, în 1981, cu premiul Nobel. Mă gândesc şi la capodopera lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, care, din motive de ordin politic, şi-a ars manuscrisul, rescriindu-l atunci când, pe patul de suferinţă, aproape orb, şi-a presimţit sfârşitul, a avut o soartă şi mai tragică decât Orbirea lui Canetti. Mă gândesc şi la Istoria ieroglifică a lui Cantemir, şi la Ţiganiada lui Budai-Deleanu… Oare în toată avalanşa literară a anului în curs există pe undeva o astfel de carte?

În ce mă priveşte, anul literar 2023 a fost unul fast. Am rămas pe baricade.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist