Dintr-o traistă cu poveşti

Au venit piţigoiul, ciocănitoarea şi alte păsări îmbrăcate în straie (a se citi penaj) minunate, dar, cu toată splendoarea lor, nu ştiau să cînte decît un singur cîntec, nici acela nu prea frumos. Apoi a venit privighetoarea – mică, într-o hăinuţă modestă, maronie – şi a început să cînte. Toată pădurea a rămas uimită şi încîntată de minunăţia trilurilor nenumărate!

Astăzi mă gîndesc că legenda poate fi luată ca o parabolă a artistului.

*

Bunicul meu Petru (Petrache îi spuneau toţi, bunelul îi ziceam nepoţii, iar tata îi spunea tătăica) a căzut într-o toamnă chiar pe drumuşorul nostru, Valea lupului. Noi sîntem chiar în capul drumului, avem mai nou şi număr la stradă, numărul 1. L-au adus în casă la noi, l-au pus într-un pat care era chiar în camera din care scriu eu acuma. Eram în clasa a cincea. Mi-era frică de el cum stătea nemişcat şi rotea înspăimîntător un ochi în orbită. Avea o pareză pe jumătate din corp. Ţin minte şi un doctor cu o figură indiferentă şi pe mătuşile mele cu figuri îngrijorate care-l înconjurau. I-a făcut nişte injecţii, a primit banii cu aceeaşi figură de Buster Keaton şi a plecat.
Pe urmă, la vreo săptămînă, l-au dus pe bunelul acasă cu o căruţă, în deal, la un kilometru şi ceva de casa noastră. Toată iarna tata cu fraţii şi surorile mergeau acasă pe rînd să stea cu el. Într-o noapte, spre dimineaţă, întorcîndu-se de la tatăl lui, descurajat şi scîrbit de viaţă, tata a aruncat pachetul de mărăşeşti într-un şanţ. Nu mai fumez, şi-a promis. Fuma mult pe atunci, două pachete pe zi. A trecut tata toată iarna pe acolo, vedea pachetul de ţigări în şanţ, nu-l luase nimeni. Aproape de prisos să mai spun că tata nu s-a ţinut de cuvînt. A fumat în continuare.
Bunelul a murit după nouă luni de zacere. S-a întors tata din deal într-o dimineaţa întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu faţa la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un tîrziu, văzându-l că nu doarme: Ce-ai, măi, omule? ţi-e rău? A murit tătăica, a spus tata ca din fundul pămîntului. Mama a plesnit o dată din palme, şi pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeau decît lemnele pocnind în sobă.

*

Înainte de a ne cunoaşte, cu Simona corespondasem intens în timpul armatei. Scriam mult pe atunci, la cine apucam – era probabil o nevoie de a-mi tămăduit cît de cît singurătatea (mă întreb cîteodată, nu îndeajuns de serios, dacă nu cumva scrisul meu de acum nu înseamnă acelaşi lucru). Pe Simona mi-o „pasase” Lala, colega şi prietena mea din liceu – amîndouă erau colege în anul întîi la istorie-filosofie. Nu mai ţin minte ce ne scriam, în orice caz nu mare lucru, tîmpenii juvenile, cum se scriau la vîrsta aceea. Îmi amintesc doar că Simona făcea dovada unor lecturi literare vaste.
Apoi, după terminarea armatei, am căutat-o să o cunosc. Lala m-a prevenit în prealabil:  „Ai să fii dezamăgit”. Nu am fost pentru că nu aveam cine ştie ce aşteptări, era o amică şi atît. Problema Simonei nu era chiar ieşită din comun – era grasă, prea grasă pentru vîrsta ei de 21-22 de ani. Altminteri, era bine făcută, iar la experienţa mea în materie de femei pe care o deţineam pe atunci, mi se părea chiar frumoasă. Avea un chip inteligent şi plăcut, ce degaja curăţenie sufletească şi bunătate.
Vorbea mult, turuia înecîndu-şi cuvintele şi rîdea la fel de mult, însă, dacă o cunoşteai mai bine, îţi dădeai seama (dacă nu erai tolomac, desigur) că era destul de tristă. Faptul că era grăsană, necurtată de băieţi, poate şi alţi factori, o făcuseră să poarte masca veseliei peste un suflet destul de întristat, bănuiesc deprimat, învăţat prea devreme cu eşecurile. Era genul acela de fată care visează mult şi care, tolănită în pat şi înghiţind dulciuri cu nemiluita, citeşte zile-ntregi orice îi cade în mînă. Plictiseala şi întristarea o făcuseră indolentă şi neglijentă cu ea însăşi. Purta nişte fuste şi nişte bluze lălîi, care făceau mereu cute, ce-i scoteau şi mai mult în evidenţă kilogramele în plus.
Însă indolenţa ei adolescentină şi lipsa de grijă în privinţa îmbrăcămintei erau compensate de ceva de bun gust, ceva greu de exprimat, era doar simţit. Iar cînd îşi mai sufla şi zuluful neastîmpărat ce îi cădea mereu pe frunte, avea chiar farmec. Emana o lene dulce, o blîndeţe, amintind de tihna acelor case cu gospodine paşnice şi durdulii, mirosind toamna a murături cu ţelină şi gem de gutui.
Am intrat în anul întîi şi, luat de valul noilor colegi, de atîtea noi impresii, am uitat-o pe Simona, nu am mai ţinut legătura cu ea. Nu mai ştiu ce s-a mai făcut cu ea.

*

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video