Divertisment

De când cu învăţământul universitar bugetat per capita, adică de pe la finalul anilor nouăzeci, profesorul Tezeu Pomadă – de la Geometrie – a dezvoltat, nu ştiu cum să le spun, abilităţi pe care nu i le-ai fi intuit odinioară. A fost probabil forma lui de adaptare la (noul) mediu educaţional. Pentru cine nu ştie, din perioada în chestiune datează finanţarea universităţilor şi, implicit, a numeroaselor facultăţi din ţară după numărul lor de studenţi. Fiecare ins studios reprezintă, de atunci, o cifră, adică o sumă de bani intrată în conturile instituţiei aparţinătoare. Aşadar, cu cât strângi mai mulţi discipoli tu, şcoală superioară, cu atât îţi va fi mai bine financiar. Capitalism pur-sânge, economie de piaţă à l’américane! Ţin minte că Pomadă a fost revoltat la declanşarea marii revoluţii academice. „Nişte nebuni!” spunea el pretutindeni. „Cum, Doamne iartă-mă, să finanţezi studentul şi nu norma didactică?! Păi, ăsta e începutul sfârşitului. Adio calitate intelectuală! Nu doar că-i vom primi pe toţi, dar îi vom mai şi promova pe bandă rulantă pentru a supravieţui.” Timpul i-a dat, se înţelege, dreptate. Ceea ce nu realiza totuşi universitarul în momentul respectiv era fabuloasa deschidere pe care o producea acel context legislativ inovator în existenţa sa. Şi aici revenim, în fond, la amintitele „abilităţi”. Ele se bazau pe o compulsie nu foarte greu de definit. Pe scurt, geometrul se temea obsesional că Matematica va rămâne complet fără studenţi, iar el şi celelalte vlăstare euclidiene postmoderne vor ajunge pe drumuri (lucru, desigur, posibil oricând, judecând după natura restrictivă, elitistă, a domeniului!). Consecinţele fricii sale însă au surprins, cu adevărat, lumea. Fixaţia i-a modificat, vizibil, comportamentul, revelând, pas cu pas, un Tezeu insolit, versatil, pentru care nimeni nu părea pregătit. Un Tezeu cu multiple resurse, idei şi disponibilităţi.

Mai întâi, şi-a schimbat maniera de a conferenţia. A abandonat morga şi sofisticăriile. A introdus bancuri în prelegeri, culese iniţial de pe la prieteni, iar ulterior de pe Internet. Le interpreta atât de bine, încât studenţii se tăvăleau literalmente pe jos de râs. Văzând că merge treaba, a acordat glumelor prioritate, renunţând complet la matematică (din când în când, pentru culoarea locală, mai întreba hăhăind – „Uăi, voi ştiţi cât face unu plus unu?” -, gest care împingea ilaritatea la paroxism). Cursul lui devenise practic un act de stand-up comedy, de la care nici un student nu lipsea. În plus, trebuie precizat că numărul candidaţilor la Matematică înregistrase o creştere substanţială pe parcursul anilor. Nimeni nu contesta faptul că meritul îi aparţinea integral lui Pomadă. Se zvonea, în urbe şi prin regiune, că se ivise acum posibilitatea de a ajunge matematician fără eforturi, studiind ceea ce oamenii numeau „geometrie veselă cu profesorul Tezeu”. Decanul se declara mulţumit. Replica, prin şedinţe, cârcotaşilor (care nu apreciau „metoda de predare” a vestitului geometru): „Studentul nostru, clientul nostru!” Or, într-adevăr, profesorul Pomadă aducea o clientelă bogată (se făceau transferuri la Matematică de la alte facultăţi, precum Fizica şi Chimia, iar, la nivel naţional, departamentul lui Tezeu atrăgea tinerii ca un magnet!). Bugetul creştea aidoma cozonacilor bunicii la Paşte. Apoi, eroul finaţării pe cap de student mai înţelesese un lucru. Numai poantele singure nu puteau furniza un divertisment autentic pe termen lung. Umanoizii se plictisesc repede, doresc să fie stimulaţi în permanenţă. Prin urmare, geometrul şi-a asumat rolul de entertainer absolut. „Cursurile” lui au căpătat forma unor veritabile recitaluri, în interiorul cărora muzica, dansul, umorul şi chiar un uşor exhibiţionism incitator constituiau partituri majore, de referinţă.

Îşi croise costume speciale, „de scenă”, şi lua lecţii de canto. Amfiteatrul nu mai reprezenta locul mărunt de derulare a talentelor lui Pomadă. Profesorul intrase în lumina reflectoarelor. Era invitat la conferinţe internaţionale în postură de keynote speaker (la un astfel de eveniment, cică ar fi cântat, cu tulburătoare modulaţii ale vocii, „Noi suntem profesori şi examinatori”, reuşind să ridice sala în picioare şi primind aplauze, cu ovaţii, îndelungate). Rectoratul îl trimitea, inevitabil, cu caravanele de promovare a instituţiei prin ţară, solicitându-i spectacole variate (a jucat rol de clown, a mers în mâini şi a dansat la bară dinaintea elevilor dornici de facultate). Tineretul se afla în delir. Matematica ajunsese cea mai cool disciplină de pe pământ. Nicăieri nu ai fi găsit mai mult fun decât în aprofundarea universului lui Pitagora, un univers plin de voioşie. Întrebaţi ce doreau să devină cînd vor fi mari, copii de grădiniţă nu mai răspundeau, precum altădată, „fotbalist” sau „modelă”, ci geodezic spatular. „Geometru spaţial”, corectau imediat, cu afecţiune, părinţii. Meseria asta, geometria, le acoperea, iată, pe toate…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi