Domnul Bjoza faţă cu gardienii Ministerului Adevărului

Înzestraţi cu foarfecele cenzurii, asemenea înaintaşilor din distopiile clasice, ei sunt pregătiţi să execute extirparea tumorii cugetului liber. Condotieri specializaţi în semantică, ei au deprins şi subtilităţile chestionarului carceral: ce ai ascuns în pliurile gândirii?; te-am prins, ai reziduuri legionare! (nu altfel a procedat Alexandra Lavastine cu opera lui Mircea Eliade); ai cutezat să ai vreo opinie personală fără aprobarea Ministerului Adevărului?; pui de reacţionar, te vom deferi judecăţii Tribunalului Adevărului Poporului! Care popor? Cel ce a obosit de mult, îngenunchiat de umilinţe şi de trădarea pretinselor elite, metamorfozate între timp în noua pătură super pusă, manieristă şi amorală.

Scena nu este dintr-un film SF. Întâmplător ea se petrece sub ochii noştri indiferenţi la subtilitatea tehnicilor diversiunii. Am mai trăit ceva asemănător în anii în care comandourile staliniste, constituite tot din mancurţi fără identitate asumată, camuflaţi sub nume de împrumut, s-au instalat la cârma ţării, a oraşelor, satelor, şcolilor, universităţilor.

Mă sperie cohortele de ideologi ai corectitudiniii storice, care ştiu totul înainte de a cerceta ceva temeinic şi au „opera” înainte de a învăţa să cugete şi să scrie. Nu au dileme morale, nici frisoane de conştiinţă. Sunt vajnici urmaşi ai cetelor de utecişti care participau la procesiunile de epurare ale profesorilor universitari, condamnaţi mai apoi pentru vina de a gândi româneşte. Cazul Petru Caraman, dar şi multe alte sute de intelectuali, care ne puseseră pe harta cunoaşterii, nu le spun, probabil, nimic. Numiţii au un instinct sigur al accederii în cele mai înalte funcţii, arzând etapele. „Schimbăm repede totul (dar nu ştim ce punem în loc)… vom condamna… nu vom permite…!” Cuvinte fără înţeles, vorbe fără meşteşug. Câtă aroganţă trebuie să ai, ca să te pretinzi infailibil? Răstălmăcesc vorbele, se împăunează cu o spoială de cultură deprinsă pe de rost, se înveşmântează cu titluri goale de conţinut, iar apoi decid că domnul O. Bjoza – patrimoniu viu al demnităţii suferinţei şi simbol al curajului neîntinat de barbaria bolşevică, a făcut, vezi Doamne, o aluzie – incorectă politic, desigur – cu privire la originea unor torţionari şi demnitari comunişti. Deci l-aţi prins, vigilenţilor! Să vă invit să reflectaţi la demnitatea istoricului ori la înţelesurile adânci ale lecţiilor de curaj moral a marilor istorici ai lumii, de la Tacitus ori Prinius Secundus, şi până la Vasile Pârvan ori Nicolae Iorga, e curată pierdere de timp! Încerc totuşi să găsesc resurse ca să-mi alimentez optimismul pedagogic. De aceea vă invit la un exerciţiu de reflecţie Solomonică, pe care îl extrag dintr-o veche legendă Hasidică, dezvoltată de Ştefan Heym, în Relatare despre Regele David. Iată-l: istoricul este însărcinat de regele Solomon să scrie o istorie 1) adevărată; 2) unanim acceptată; 3) despre faptele înălţătoare ale regelui David. Cu alte cuvinte, nu o istorie, ci un panegiric. Confruntat cu dezvăluirile compromiţătoare despre defunctul rege, istoricul ajunge la concluzia că are doar trei soluţii la îndemână: 1)să relateze totul (soluţie eroică, dar imprudentă); 2) să nu relateze nimic (soluţie nedemnă şi laşă); 3) să relateze cu discreţie. Evrika! De ce? Pentru că discreţia este despre „adevăr strunit de înţelepciune”. Deci puterea vrea panegiric, iar istoricii vor adevăr, atunci când vor, chiar şi cu o doză de negociere şi compromis, dar niciodată dictat. Cei care acceptă dictatul nu sunt istorici, ci proletari ai condeiului. Eroul nostru a fost în final executat draconic: damnatio memoriae! Dar nu înţeleptul rege a dictat sentinţa, ci sfetncii linguşitori.

Toţi cei care v-aţi pripit să-l condamnaţi pe O. Bjoza faceţi dovada că nu aveţi nimic în comun cu istoria. Iar cei care i-aţi pus pe tavă premierului Florin Cîţu – pe care nu-l suspectez de subtilităţi intelectuale ori de înţelepciune „solomonică” – textul infam, prin care îl demite în mod laş, la ceas de taină (da, noaptea, ca hoţii!) pe preşedintele AFDPR, din funcţia de subsecretar de stat însărcinat cu problemele deţinuţilor politic, aţi comis o cascadă de mârşăvii: 1)aţi umilit toate victimele represiunii comuniste şi aţi batjocorit demnitatea naţională; 2) l-aţi pus pe preşedintele ţării, care în prima zi a primului său mandat l-a decorat pe domnul Bjoza cu Steaua României în grad de Cavaler, în semn de preţuire şi reparaţie simbolică a suferinţelor sutelor de mii de români ucişi, torturaţi, deposedaţi de avere şi condamnaţi la uitare vreme de o jumătate de secol, într-o situaţie politică absolut jenantă; 3) aţi mărturisit că nu aveţi nimic din demnitatea profesiunii de istoric, alegând să vă comportaţi ca nişte jalnici căuzaşi.

Ce-i imputaţi voi domnului Bjoza? Cumva faptul că a descoperit el adevărul cu privire la originea multora dintre agenţii bolşevizării României? Ştiu românii şi toţii storicii oneşti, dar ignoraţi voi că în Partidul Comunist din România, filială a Kominternului, numărul alogenilor era disproporţionat în raport cu ponderea lor în structura etnică a ţării? Iar situaţia se repetă în toate partidele bolşevice din Europa. Ştiu acest adevăr încă din vremea studenţiei. Însă voi ştiţi totul, înainte de a înţelege ceva. Desigur, nici ominte limpede nu pune bolşevizarea şi distrugerea elitelor exclusiv în sarcina alogenilor. Nici domnul Bjoza nu a făcut-o. A mai cerut domnia sa respect şi reparaţii morale pentru urmaşii tuturor deţinuţilor politic. Cine vă dă dreptul să-i condamnaţi cu repetiţie pe urmaşii acestora, pentru capetele de acuzare aduse părinţilor lor, chiar de torţionari? Ştiţi vreun principiu de drept aplicabil în timp de pace, care să vă îndrituiască să-i discriminaţi pe unii? Domnul Bjoza nu este istoric, ci păstrător al memoriei. Relaţia lui cu trecutul este însă la fel de responsabilă ca şi cea a istoricului. Aceasta este de altfel misiunea lui, în calitatea pe care o deţine. Pe alocuri, emoţia îl va fi copleşit, iar enunţurile nu vor fi fost cele mai inspirate. E un om educat, un bun creştin şi nu suferă de orgolii nemăsurate. Sunt convins că are puterea să-şi nuanţeze poziţia. Însă pe voi, vajnici ucenici ai judecăţii maniheiste, cine vă îndrituieşte să puneţi în operă execuţiile?

A cerut cineva dezmoştenirea urmaşilor torţionarilor comunişti? Procese staliniste, epurări dureroase, vânătoare de vrăjitoare, condamnări sumare, confiscarea averilor etc. Toate acestea s-au întâmplat în numele unui regim criminal şi a unui zeu sângeros al vendetei. Ştim astăzi atât numele, cât şi originea torţionarilor, comandanţilor securităţii, şefilor de cadre, anchetatorilor, judecătorilor şi avocaţilor pârâţi, dar nu e în firea neamului nostru să întreţină pe veci discordia şi setea de răzbunare. Însă memoria nu poate să ne-o ia nimeni. Iar aceasta este întreagă sau nu mai este deloc. Judecata poate fi nedreaptă, memoria niciodată.

Mihai Dorin este istoric şi publicist