Domnul Savaste

Dimineaţa, cu puţin înainte de ora de deschidere a crâşmei, ieşea din carcera apartamentului şi o lua în pas grăbit pe trotuarul spart de pe Splai Bahlui. Se sculase treaz şi se simţea rău. Avea dureri atunci şi, în acele momente, îşi promitea să nu mai bea. Dar nu îl ţinea mult. Pornea iarăşi spre Mecca lui – BPR, deşi ştia că nu îşi face bine. „Infarctul o să mă mănânce – ştiu. Mi-a zis mie doctorul – nea Mitică, dacă mai bei, te cureţi repede. Dacă nu, o mai târâi câne-câneşte. Dar nu mă pot ţine… Plus de asta, cică în momentul infarctului se suferă puţin. Şi mie mi-e frică de suferinţă, nu de moarte.”

Fiu-său, „băiatul lu' mama”, pleca şi el dimineaţa. Cică la atelier la „maestru”, dar eu bănuiam că tot la băute. Sau poate bea cu „maestru” cine mai ştie.

Rămâneau acasă, în apartamentul acela igrasios, umed, în aburi de la bucătărie doar madam Savaste, o bătrână grasă, astmatică, şi noră-sa, o femeiuşcă legată la cap cu o cârpă căcănie. Madam Stamate se lăuda cu felurile ei inglantonice (cuvântul îl inventasem eu) de mâncare pe care ştie să le facă, iar noră-sa (n-am ştiut niciodată cum o chema) o admira; fals, mi se părea mie.

Făceau mâncare şi trăncăneau verzi şi uscate. Cu uşa deschisă. Eu nu puteam să învăţ din cauza asta. Îmi era ruşine să le spună să închidă uşa – dă, băiat ruşinos de 15 ani şi, pe deasupra, de la ţară.

Mă simţeam trist în gazda aceea, la familia Savaste. Mama socotise că am nevoie de o gazdă, ca să am timp de învăţat. Găsise anunţul în Podu Roş, scris cu litere strâmbe, de semianalfabet, pe un stâlp. Când intram în scârboşenia aceea de apartament, o perfecţiune a promiscuităţii, dacă vă puteţi închipui aşa ceva, mă apuca jalea. Dar acasă jucam teatru. Mă arătam vesel, ca să nu mă simtă mama. Dar tare simţeam nevoia să mă mângâie cineva! Sâmbăta şi duminica adormeam fericit în patul de acasă şi simţeam cum tristeţea mi se dizolva ca un săpun astringent cu muşeţel şi gălbenele. Tristeţea aceea… cum să vă zic, care este şi ea egoistă. Sufeream, mă simţeam singur pe lume, ca Malot ăla, dar şi unic, şi că se gândeşte măcar cineva la mine. Aveam nevoie ca cineva să îmi datoreze ceva – numai aşa îmi ogoiam tristeţea, surpările de galerii din suflet.

Ascunzându-mă de mama, învăţam atunci că sunt în viaţă adevăruri care fac rău. Ce-i drept, oricât îmi puneam eu mintea pe bigudiuri ca s-o duc cu preşul pe mama (tata nu prea-şi bătea capul cu asta) cu veselia mea trucată, mama e mama: mă simţea.

Pe seară apărea nea Mitică Savaste: beat şi vesel sau invers. De obicei. Uneori venea cu hachiţe, căuta ceartă. Se certa cu madam Savaste. Ea îl întreba: „Deci câte sute ai consumat, dacă se poate şti?” El nu răspundea. Râdea. „Nu dă o boală-n tine, măi, – îi  mai zicea ea cu năduf – nu-ţi ard ficaţii! Dracule!”. După ton, se părea că ar fi vrut chiar aşa. „Nu, bre, că ficaţii mei se conservă în alcool”, – râdea de se prăpădea nea Mitică. Pe urmă, îndreptându-se spre mine: „Mă, nu trebuie să gândeşti cu cocoşelul. Aşa am făcut eu, m-am însurat la 18 ani cu scroafa asta şi uite unde am ajuns!” Se holba la mine, aşteptându-mi reacţia. Dar eu nu reacţionam nicicum. Dădeam din colţ în colţ, nu ştiam ce să zic. Mă uitam la Savaste şi îl simţeam foarte departe în fericirea lui beată, aşa cum se uită demoazelele la fericirea întunecată din întunericul unui cinematograf.

Într-o seară, nea Mitică s-a întors tot beat, dar parcă mai gânditor, mai melancolic. Trăsăturile îi erau aceleaşi: cărunt, chelie în vârful capului şi periuţă pe părţi. Ochii îi erau ca de obicei injectaţi, avea pungi întunecate sub pleoape. Transpira intens. Avea nasul ca un tubercul, traversat de o infinitate de vene. O figură comică şi tristă, pălmuită de greutăţile vieţii pe care nu le mai suportase.

Avea chef de vorbă cu mine în seara aceea. „Lasă, băiatul, în pace!” – i-a strigat madam Savaste. Dar el nu. Atunci mi-a zis chestia cu cocoşelul. Şi mi-a repetat că nu se teme de moarte, ci de durere. „Când am o sticlă alături, mă simt fericit, mă! Pe urmă însă se termină, adorm şi dimineaţa mă trezesc cu dureri. Atunci îmi promit să nu mai beau. Pe urmă… Băutura, cum să-ţi zic, dă culoare vieţii, orice s-ar zice. O culoare atât de mişto!”

După aceea mi-a zis, oprindu-şi brusc mâna cu care perora: „Mă, tot ce se întâmplă pe lume are un rost?”

Cam asta-i tot despre Savaste. Vei fi vrut mai mult. Dar eu, ca orice prozator care se respectă, trebuie să las ceva în negură, ceva de nedesluşit. Căci cred că şi Dumnezeu, din când în când, îşi ridică degetul şi îl duce la buze: Şşşt! Taci! Ajunge!

P.S. Mama a plătit gazda pentru o lună la familia Savaste. N-am stat decât două săptămâni. Era prin 72-73.  Îmi amintesc că la o grădiniţă din apropierea liceului copilaşii se jucau strigând: „Ceauşescu – PCR! Ceauşescu – PCR!”. Văzuseră la televizor. Pe atunci începea cultul personalităţii lui Ceaşcă.

Am modificat numele personajelor, deşi cred că nu mai trăiesc şi nu prea mă doare la bască de asta. Şi, oricum, nu prea le aveau cu cititul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist