Erasmus, sau despre măreția și fragilitatea intelectualului umanist (IV)

În acest punct al evocării fascinantei personalități a lui Erasmus din Rotterdam este momentul să menționăm faptul că idealurile sale umaniste, împărtășite în întreaga Europă de mulți dintre semenii săi erudiți, se situau de fapt într‑un conflict violent și, practic, ireconciliabil, cu moravurile dominante ale clerului și aristocrației, pe de o parte, și cu obscurantismul „claselor de jos”, pe de altă parte. În paginile anterioare ale prezentului „exercițiu de admirație” am oferit cititorului ample citate din Elogiul nebuniei, în care Erasmus își caricaturizează cu precizie și fără menajamente contemporanii, de la grămăticul fanfaron și impostor, până la papii și împărații corupți, lacomi și violenți. Mă voi referi acum pe scurt la două figuri luminoase din vasta galerie umană a personajelor care au populat viața marelui erudit.

Thomas Morus, portret de Hans Holbein cel Tânăr

Este vorba, mai întâi, de Thomas Morus (1478-1535). Fost tutore al regelui și cancelar al Angliei, acesta a căzut în cele din urmă în dizgrație, fiindcă a refuzat să sprijine și să justifice tribulațiile matrimonial-politico-ecleziastice ale regelui Henric al VIII‑lea. Deși Thomas era mai tânăr cu 12 ani decât Erasmus, între cei doi s‑a legat o strânsă prietenie, consolidată în timpul celor trei lungi sejururi ale acestuia în Anglia, în 1499, 1505‑1506 și 1510‑1515. Elogiul nebuniei, cea mai cunoscută scriere a lui Erasmus, un fel de prim „best-seller” din istorie, a fost scris chiar în casa lui Thomas Morus, căruia lucrarea îi și este dedicată, într‑o splendidă prefață. Mai mult, cam în aceeași perioadă, Erasmus a editat la Leuven opera prietenului său, celebra Utopie (De optimo statu reipublicae deque nova Utopia –1515). Supremația legii în fața arbitrariului monarhilor, primatul educației publice, toleranța religioasă (într‑o epocă în care papii își ardeau pe rug oponenții, reformatorul Martin Luther îndemna la căsăpirea țăranilor germani revoltați, iar Jean Calvin îl condamna la moarte la Geneva pe umanistul Michael Servet care, între alte „erezii”, suținea și… circulația sângelui!), alegerea prin vot secret a conducătorilor – regi, miniștri, judecători -, egalitatea în drepturi și în îndatoriri a femeilor cu bărbații, acestea sunt doar câteva dintre propunerile vizionarului intransigent Morus, care a preferat să moară pe eșafod decât să abdice de la convingerile sale, nici măcar formal, cum o va face, mai târziu, Galileo Galilei.

Ultima întâlnire dintre cei doi prieteni a fost în anul 1520, la fastuosul „summit” de la „Field of the Cloth of Gold” (în apropiere de Calais), între Henric al VIII‑lea și François I, întâlnire la care regele Angliei spera să îl convingă pe puternicul suveran francez să îl sprijine pe lângă papă pentru anularea primei sale căsătorii cu Caterina de Aragon.

Erasmus și‑a elogiat și apărat prietenul englez de nenumărate ori, în scris; într‑un loc notează: „Thomas Morus este înscris în inima mea cu litere pe care hainul timp nu le poate șterge”. La moartea prin decapitare a lui Morus, în anul 1535, aflat el însuși într‑o stare de sănătate precară, Erasmus scrie un elogiu al prietenului său (tipărit imediat la Basel!), elogiu din care citez: „Thomas Morus, lordul cancelar al Angliei (…), al cărui suflet a fost mai curat decât cea mai curată zăpadă, al cărui geniu a fost atât de mare, încât Anglia nu a avut și nu va mai avea unul la fel, deși Anglia este mamă a unor mari spirite”.

Celebru printre cunoscători este și elogiul pe care un tânăr și anonim adept i‑l adresează lui Erasmus. Avem aici unul dintre acele texte în care entuziasmul encomiastic nu trădează nici o urmă de exagerare sau lipsă de sinceritate. Tânărul care îi scrie în anul 1532 din Lyon patriarhului de la Basel tocmai părăsise haina călugărească, pentru a se dedica, asemenea idolului său, studiului și creației libere. Numele acestui tânăr necunoscut era François Rabelais, iar primul volum din tetralogia Gargantua și Pantagruel urma să fie tipărit un an mai târziu! Citez, fără alte comentarii, din această înduioșătoare epistolă: „Patrem te dixi; matrem etiam dicerem, si per indulgentiam mihi id tuam liceret. Quod enim utero gerentibus usui venire quotidie experimur, ut quos numquam viderunt foetus alant, ab aerisque ambientis incommodis tueantur; ἔπαθ’αὐτὸ τοῦτο σύγ’ἔπαθες, qui me tibi de facie ignotum, nomine etiam ignobilem, sic educasti, sic castissimis divinae tuae doctrinae uberibus usque aluisti ut, quidquid sum et valeo, tibi id uni acceptum ni feram, hominum omnium qui sunt aut aliis erunt in annis ingratissimus sim. Salve itaque etiam atque etiam, pater amantissime, pater decusque patriae, litterarum assertor veritatis propugnator invictissime.” / „Te‑am numit tată al meu, ți‑aș spune chiar și mamă a mea, dacă mi s‑ar permite, cu îngăduința ta. Căci, din experiența zilnică, știm ce se întâmplă în mod obișnuit: mamele hrănesc acei prunci pe care nu i‑au văzut niciodată și îi păzesc de aerul nociv din jur; ἔπαθ’αὐτὸ τοῦτο σύγ’ἔπαθες (‘același lucru l‑ai experimentat și tu’), tu, care m‑ai educat, necunoscându‑mi fața, nefiindu‑ți cunoscut nici prin nume, m‑ai hrănit cu sânii cei mai neprihăniți ai învățăturilor tale divine atât de mult încât, dacă nu ți‑aș atribui doar ție tot ceea ce sunt și tot ceea ce sunt în stare să fac, aș fi cel mai nerecunoscător om dintre toți oamenii care există sau care vor exista peste ani. Salutare și din nou salutare, tată iubit și onoare a patriei, spirit protector al literelor, luptător invincibil pentru adevăr.”

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi