Etimologicale pescăreşti (VIII)

Îi spuneam de obicei barcă sau dubă, spre a o deosebi de luntre, mult mai grosolană, mai instabilă şi mai greu de manevrat, cu formele ei pătrăţoase şi greoaie. Acum, când plonjez în apele tandre şi protectoare ale amintirii, îmi dau seama că, mai mult decât orice, să zicem, plugul, grapa sau sapa, cu care ai mei îşi câştigau pâinea zilnică, barca a fost, dintre dispozitivele, instrumentele, sculele sau uneltele prezente în copilăria şi adolescenţa mea, cea care mi s‑a imprimat cel mai persistent pe retină. Emoţiile şi simţul libertăţii pe care ţi le oferă vâslitul în apele marelui fluviu nu pot fi înţelese decât de „aborigeniˮ. Duba noastră dunăreană, suplă şi elegantă, lungă, îngustă, neagră, cu extremităţile curbate în sus, este de fapt umila lotcă lipovenească, adusă de acest neam robace, tenace şi nesupus, împreună cu numele ei rusesc, de pe marile lacuri şi fluvii ale Rusiei natale şi este o variantă a admirabilului drakkar wiking. Lotca noastră este uşoară, stabilă, iute, uşor de mânuit, cu neputinţă de scufundat. Chiar spartă de securi criminale, ea rămâne, modestă şi mândră, deasupra vâltorilor, cu cele două ciupuri ale ei vizibile, ca să îţi salveze viaţa, agăţându‑te de ele. La nevoie, poţi să o târăşti după tine ca să o ascunzi în stufăriş, sau să treci peste un plaur sau peste un ostrov, de la un canal la altul. În cazul unei ploi torenţiale sau prelungite, o tragi pe mal, o întorci cu fundul în sus şi te adăposteşti sub ea. Iarna, când apele marelui fluviu îngheaţă, o pui în căruţă şi o duci acasă, în curte.

În satul nostru, doar câţiva privilegiaţi aveau o barcă a lor, personală, cu care îşi câştigau hrana umilă, din pescuit sau cărăuşie măruntă peste Dunăre. Nea Agam şi nea Nicu Gâdea sunt singurii ale căror nume mi‑le mai amintesc, pentru că erau cam singurii care se mai îndurau să îmi împrumute câteodată barca lor, când devenisem mai măricel, pentru expediţiile mele de o zi printre chiciurile şi ostroavele Dunării.

Slab, bolnăvicios şi scump la vorbă, primul, Agam, se pare că trăia din peştele pe care îl prindea, mai mult sau mai puţin legal, cu „scule greleˮ, pripoane, setci, vârşe, coteţe, poate şi năvodul. Avea clienţii lui de nădejde dintre sătenii mai înstăriţi, între care şi părinţii mei, iar din prăzile lui se înfruptau, cred, pe gratis, şi oficialităţile satului, miliţianul, preşedintele şi secretarul consiliului popular (primăria). Nea Nicu Gâdea era venit de la Turtucaia şi se însurase în sat cu tanti Leonora, o vară mai îndepărtată a mamei, fata lui moş Dumitru a lu’ Nică (numele se pronunţă, potrivite normelor locale, cu palatalizarea nazalelor m şi n!), vecin al nostru. Au avut împreună doi băieţi, care semănau leit cu tatăl lor, Dănuţ şi Gigi, colegi de-ai mei de şcoală şi de umblat pe coclauri. Mereu bine dispus, mic de statură, dar vânjos, smolit la faţă şi zâmbitor, îl vedeam câteodată pe nea Nicu Gâdea, dimineaţa, dar mai ales seara, cărând, asudat şi cu opinteli, la deal, grelele opăcini ale bărcii sale şi restul calabalâcului, sculele, peştele eventual prins – casa lui era la capătul celălalt al satului, peste drum de gospodăria bunicilor Neculai şi Vasilchia, pe unde îmi făceam veacul. Îmi dădea bineţe întotdeauna el primul, cu salutarea standard, care îmi producea mari delicii: „Cum‑îi, măi, Jănică?”

Cred că o barcă a lor aveau şi alde Găzaru, un fel de neam de interlopi ai satului, care îşi aveau sălaşele la marginea ceairului comunal, în zona inundabilă, nu departe de Troina, sub Cetate. Pe lângă pescuitul la braconaj, îşi foloseau duba şi pentru contrabanda cu ţigări cu marinarii sârbi sau austrieci, care treceau cu şlepurile lor prin faţa satului nostru. Culorile naţionale ale tuturor ţărilor care navigau pe Dunăre, de la Olanda, Germania, Franţa şi Iugoslavia, până la Bulgaria sau Uniunea Sovietică, le cunoşteam cu toţii pe de rost. Doi dintre Găzari, Şulă şi Gigi, mai apropiaţi de vârstă cu mine, m‑au luat o dată cu ei, într‑o seară, la o asemenea expediţie. Am stat la pândă vreo oră în vârful Latului, pitiţi sub nişte sălcii bătrâne, ca să nu fim văzuţi dinspre sat. Recunoscând din zare, la un convoi de şlepuri venind dinspre Cernavodă, fanionul iugoslav, Şulă şi Gigi au început să vâslească viguros şi ritmic, de o parte şi de alta a dubei, ca să potrivească întâlnirea cu şlepul la ţanc, adică în dreptul geamandurii, unde, dacă doreau să facă negoţ, marinarii încetineau viteza remorcherului. Eu am fost pus să ţin cârma, în aşa fel ca ciupul dubei să stea pieziş pe cursul apei, cam la 45 de grade în amonte, aş spune astăzi, ca fost elev silitor mai ales la materiile ştiinţifice, geometria, astronomia şi fizica. (Ce şcoală se făcea pe atunci, chiar şi la ţară, eheu, fugaces!) Inima îmi bătea să îmi sară din piept când, pătrunzând în „calea vapoarelorˮ, unde apa era vijelioasă şi adâncă, bărcuţa noastră s‑a apropiat lent, atent orientată de cei doi flăcăi Găzari, de mastodontul de oţel. Marinarii ne‑au aruncat o funie, aşa că ne‑am alipit uşurel de burta şlepului. Negoţul a fost scurt şi aproape fără cuvinte. Câteva cartuşe de ţigări „occidentaleˮ (Winston, Kent, Marlboro) au primit băieţii contra damigenii cu rachiu pe care au oferit‑o la schimb. Ţigările scumpe erau valută forte pe vremurile acelea, ale „socialismului multilateral dezvoltatˮ! Ne‑am desprins lesne de vapor, ne‑am lăsat la vale în cursul apei şi gata, asta a fost tot, a durat câteva minute! Prinde hoţu’, scoate‑i ochii! Partea mea de pradă au fost câteva pachete de Kent, binevenite, căci mă apucasem deja de fumat…

Barca noastră dunăreană a fost, pentru liceanul şi, mai apoi, studentul care devenisem, un element indispensabil din recuzita inevitabilelor „jeux d’amour de la jeunesseˮ. Obiectivul îndrăgostit al admirabilului aparat de fotografiat Leica (alb‑negru) a lăsat mărturia de mai jos.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi