Fântâna din bâtrâni. Povestea unei prostii

Marţi, am demarat refacerea unei nefăcute începute pe la mijlocul anilor 1980 (să fi fost deja în 1984, la 100 de ani de la construirea casei?), când, lipsiţi de înţelepciunea bunicilor şi străbunicilor noştri, am purces la umplut cu gunoi şi moloz fântâna de lângă pivniţă, fântână limpede (acum) că era gândită strategic întru captarea apei freatice, astfel încât pivniţa să fie uscată. Şi uscată a fost, cât a existat fântâna ceea – ţineam merele în recent pomenitul pat de mere, pâinea de casă pe un raft atârnat de tavan, butoaiele nu prindeau mucegai etc. etc.

Fatala idee

Povestindu-i sorei mele de „dezgroparea” fântânii, m-a întrebat cine a avut ideea astupării ei cu gunoi!? Mda, a trebuit să admit că ideea iniţială eu am avut-o… Săpată lângă pivniţa din faţă a casei (probabil odată cu construirea acesteia), fântâna cu cadru de piatră mare fusese acoperită cu scânduri groase de stejar, peste care s-a pus un strat de pământ: până să cedeze scândurile (de, chiar şi stejarul putrezeşte sub pământ în 100 de ani, nu?), nici nu vedeai fântâna din Blommengartchen (grădiniţa de flori) de după poartă! Cedând scândurile astea, văzând luciul apei, în loc să facem alt capac (mă mir că ai mei n-au avut habar de rostul fântânii!), eu am propus să aruncâm gunoiul strâns săptămânal după măturarea curţii şi în faţa curţii. Ai mei, apoi, vor fi extins gunoiul la cam tot ce era de aruncat şi nu putea fi ars: sticle şi borcane sparte, cutii de conserve şi de bere germane (de la vizitele rudelor plecate deja) etc. etc. De, nu exista pe la ţară serviciu de salubritate…

Arheologie postmodernă

După ce-am scos aproape o căruţă de pământ-moloz (multe ţigle sparte la început, astea fiind însă de prin 2006, când am reparat acoperişurile şi numai bine au definitivat astuparea fântânii (pe locul ei pământul tot lăsându-se în jos), a trebuit, după ce gunoi am scos, să extind perioada de „ghenă” până la începutul anilor 1990, cel puţin până în 1993, când mama a emigrat şi ea în Germania, căci cele scoase la început (aruncate pe final) nu erau de dinainte de 1989. Arheologie postmodernă, cum ar veni. Abia aşteptam de-acum surprizele gunoiului din anii 1980…

Artă, frate!

Miercuri a venit ploaia. Am spălat primele gunoaie strânse într-o găletuşă (pe urmă aveau să fie găleţi…), le-am înşirat pe o placă de ciment, le-am fotografiat şi-am postat poza pe Facebook, întrebând(u-mă) (dacă tot era Ziua Fotografiei) dacă imaginea-mi e poză sau fotografie? Ha, şi-mi comentează Adina Scutelnicu: „Seamănă cu lucrările lui Daniel Spoerri.” Habar n-aveam cine-i. „Un mare artist elveţian de origine română!”, mi-a explicat numaidecât A.S.

Sitting Bull, victima lui Red Bull

Să vedeţi chestie: printre lucrurile dezgropate s-a aflat şi o cutie de energy drink Sitting Bull. Am crezut că e vreo variantă de Red Bull. Dar după ce-am dat o căutare pe net, ce-am aflat? Că era o băutură germană concurentă, iar în 2003 concernul austriac Red Bull a obţinut în instanţă interzicerea folosirii numelui de Sitting Bull! De ce? Pentru că Red Bull a fost înaintea firmei producătoare de Sitting Bull pe piaţa germană cu al ei Red Bull. În concluzie: cutia de Sitting Bull e istorică, nu?

Meditaţii de arheolog amator

Joi, am reluat săpăturile la fântâna din bătrâni. O jumătate de oră am putut săpa şi medita asupra faptului că nu aveam motive să fiu foarte grijuliu ca arheologii profesionişti, pentru că îndeobşte omul nu aruncă decât ceea ce e gata stricat, nu? Apoi o nouă aversă m-a gonit în casă. Mi-am desfăcut o bere, dar ploaia iar s-a oprit. Mare dilemă: să-mi termin berea ori să mă-ntorc în fântână? Mda. Am rezolvat dilema, băgând berea înapoi în frigider şi am mai scos pământ şi gunoaie din fântână, până am ajuns la cota 100 – de cm sub pământ. Găletuşa se umpluse ochi, am scos sticle şi borcane mari sparte, saci de nailon, o ţiglă ciobită (dar încă utilă, căci are cârligul) şi una întreagă, intactă!? Şi destule alte lucruri grăitoare dpdv istoric şi sociologic (multe cutii de conserve dintr-alea pe care le primiserăm în coletele de ajutoare cu alimente trimise de rudele noastre din Germania mai ales înainte de 1989, dar şi după). Apoi a mai plouat ceva şi chiar m-am bucurat că ploaia m-a gonit din fântână – riscam să tot arunc pământ afară până ce nu mai puteam eu ieşi!

Dopul de butelcuţă şi sticla de lapte

Vineri am ajuns la cota 1,5 m. Deja aveam nevoie de-o scară mică pentru a putea ieşi din fântână destul de largă (avantaj la lucrat, dar dezavantaj la cât aveam de săpat). Scosesem deja ditai mormanul de pământ, ditai gunoaiele (totuşi, cantitativ maxim vreo 5%, dar tare încurcătoare la săpat…), când am găsit primul obiect pentru care în sine aproape c-ar fi meritat să sap: un dop de sticlă de la o butelcuţă (pentru lichior, îndeobşte) intact (îşi cam pierduse doar ornamentele) şi cu o formă originală, nemaivăzută de mine: aşezat pe dos, arată la rândul lui ca o minibutelcuţă! A, şi am dezgropat şi o sticlă de lapte aproape plină naiba ştie cu ce şi cu dop de pământ!? Hai că arheolog trebuia să mă fac!

Cota 1,70 m sub pământ

În fine, sâmbătă, bătrâna fântână a făcut ochi, oameni buni! Dădusem de apă! De-acum trebuia să umplu găleata şi să urc cu ea pe scăriţă ca s-o golesc. Am scos aşa, dacă bine am numărat, 17 găleţi. La ultimele, deja năvălea apa, de oriunde luam pământ cu hârleţul-săpăligă cumpărat în 2 august din „Târgul porcilor” din Sibiu, de la talcioc, deci (deschis în fiecare duminică). Apoi m-am oprit obosit. Cota sub pământ: circa 1,70 m. Pivniţa e la 1,60. Aş mai avea de dus fântâna la 2 m adâncime, cred, ca să fie cu adevărat de folos. Dar pentru asta, bag sama, probabil aş avea nevoie de cizme de pescar…

P.S. Mulţumesc Luciei Cireş pentru versurile din Lucian Blaga. De stele-n apă n-am dat, dar de albastrul cerului, da.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist