Caută 
1 MIN
Într-o viziune grosolană despre normalitate se poate aprecia că administraţia comunistă era mai funcţională ca cea de astăzi. Pentru obţinerea unui act administrativ puteai merge la audienţe la diverşi tovarăşi cu funcţii dispuşi, de regulă, să te asculte. Dacă nu, existau cel puţin două chei universale capabile să facă minuni, pachetul de Kent sau de cafea naturală. Ajuta, la fel de mult, nepotismul, cunoştiinţele, bunii amici din lanţul slăbiciunilor atât de bine surprins în celebra schiţă a lui Caragiale.
Prin comparaţie, administraţia „noastră” democrată, dacă ne referim la aceleaşi categorii de probleme, este mult mai confuză, mai lipsită de orizont. Te poţi chinui, bunăoară, ani întregi să obţini o autorizaţie de construire şi, îndată ce te apuci de construit să te trezeşti că nu-i valabilă, sau că este posibil să nu fie valabilă, iar adevărul acesta trebuie certificat în instanţă la termene nedeterminate. O epocă întreagă de tranziţie a trecut şi nu există nici un semn, nici o speranţă privind ordinea, precizia, eficienţa într-un domeniu vital pentru sănătatea trupească şi sufletească a naţiei, domeniul investiţiilor.
Îmi vine în minte un exemplu semnificativ pentru ceea ce vreau să spun. Povestea, adevărată, s-a întâmplat pe vremea primului ministru considerat a fi cel mai bun dintre toţi cei perindaţi în guvernul ţării în ultimii treizeci de ani, iar eu eram atunci arhitect şef la Iaşi.
Într-o bună după-amiază, primesc în birou un paroh îngrijorat de soarta bisericii lui, monument istoric, întrucât peste drum tocmai începuse construirea unei clădiri de birouri. Mi-a cerut direct, fără ocolişuri inutile, să anulez autorizaţia de construire a acelei clădiri. I-am explicat că aşa ceva este imposibil, dar, dacă are argumente reale şi mai ales solide, poate cere suspendarea autorizaţiei în cauză la prefectură până la lămurirea problemelor. A plecat cu sentimentul consolidat că nu vreau să-l ajut. Într-un timp uimitor de scurt, din amic în amic, situaţi din ce în ce mai sus în ierarhia puterii, doleanţa parohului a ajuns tocmai la primul ministru. Urmarea a fost spectaculoasă. Primul ministru a rugat-o pe şefa cea mare a Inspectoratului de Stat pentru Construcţii să rezolve problema. Aceasta a venit îndată în vizită de lucru de două săptămâni la Iaşi. A verificat personal sute de autorizaţii emise în ultimii trei ani muncind conştiincios în biroul meu câte şase ore zilnic. A descoperit cincizeci de autorizaţii care nu respectau legea. Între ele, desigur, şi autorizaţia cu pricina, atât de ilegală, încât a decis anularea ei.
Politeţea, amabilitatea, dorinţa de a împărtăşi din experienţa proprie, ale doamnei inspector şef, au fost remarcabile. Singura „povară” pe timpul verificării a fost cafeaua zilnică. Evident un fleac raportat la lecţiile gratuite de administrare în conformitate cu legea. Ne-am despărţit în termenii cei mai amiabili.
A doua zi după plecarea doamnei, am fost vizitat de şeful local al inspecţiei.
– Dragă, îmi zice el, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi fac cincizeci de procese verbale de amendă. Vestea bună este că vorbim de o amenda minimă de o mie de lei pentru fiecare autorizaţie ilegală.
– Sunteţi nebuni, îi răspund. Uite, pot recunoaşte că activitatea mea nu e fără erori în balamucul ăsta legislativ. Ca atare o amendă, una singură, o plătesc. La următorul salariu adun banii. Jumătate îi dau eu, cealaltă inspectorii implicaţi.
Recunosc acum, eram puţin indignat mai ales că pedepsele se opreau la nivelul celor două persoane semnatare ale autorizaţiilor din serviciul de urbanism. Celelalte două, mult mai grele ca semnificaţie fiind iertate.
– Bine, îmi spune amabil şeful, vorbim mâine.
S-a ţinut de cuvânt, a doua zi a venit zâmbind să-mi spună, aproape împăciuitor:
– Am reuşit să reduc pedeapsa la zece amenzi!
– Cred că n-am fost destul de clar, îi zic. Plătesc o singură amendă, nimic în plus!
– Bine, îmi răspunde netulburat, vorbim mâine!
În ziua următoare intră radios în birou cu gesturi largi de îmbrăţişare:
– Hai că-i bine, vei plăti numai trei amenzi. Mai puţine nu se poate. E obligatoriu. N-ai nici un motiv să nu te conformezi!
– În regulă, îi spun, poţi întocmi cele trei procese verbale pe care, aşa cum am promis, n-o să le plătesc.
Vorbesc, în cel mai scurt timp, cu unul dintre cei mai buni avocaţi din oraş, cu un simţ înnăscut al dreptăţii, îi povestesc toată tărăşania şi, evident, anulează în instanţă toate cele trei procese verbale de amendă. De asemenea, deşi a fost nevoie de mai mult timp, constructorul şi-a recâştigat, dreptul de a construi aşa încât clădirea în cauză funcţionează astăzi, bine-mersi, fără să mai supere pe cineva.
Este istoria unui stres, cu pierdere de timp şi energie pentru toate părţile implicate, atât de specifică societăţii româneşti!
Între timp lucrurile au evoluat într-o direcţie monstruoasă. Legislaţia în domeniu a devenit mai confuză, mai contradictorie, mai stufoasă. Nimeni nu mai ştie cu precizie limita dintre legal şi ilegal. Un avocat isteţ poate identifica oricând ilegalităţi în emiterea oricărei autorizaţii. Sub această ameninţare funcţionarii implicaţi într-un asemenea proces caută cu disperare cât mai multe piedici pentru împiedicarea investiţiei după principiul: cu cât mai puţine autorizaţii emise, cu cât mai multe condiţionări posibile, cu atât mai puţine bătăi de cap în viitor…
În guvernarea comunistă, creaţia de arhitectură era ştrangulată de invazia de proiecte tip replicate la infinit, de norme şi legislaţie restrictive care vizau economii duse până la absurd. În noile guvernări, constrângerile sunt cu mult mai dure şi, mai ales, imprevizibile. În aceste condiţii, şansa ca în ţara noastră să se nască o arhitectură de valoare în acord cu valorile moştenite se apropie de zero…
Dar pe cine poate interesa epidemia mortală dintr-un domeniu de creaţie esenţial pentru sănătatea spirituală a unei ţări?!
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
