Caută 
4 MIN
În cele din urmă m‑am decis să îmi reprim mizantropia constitutivă şi tendinţa spre cârtire şi să caut în jurul meu fiinţe umane demne de a fi admirate şi iubite în mod necondiţionat. Ajung astfel să scriu câteva rânduri despre câteva personalităţi din lumea sportului şi a artelor, domenii în care măsluirea performanţelor nu este posibilă.
Reflectând de câteva zile la propunerea colegilor de la ZDI de a scrie un scurt text ocazional, pentru sfârşitul anului, m‑am trezit într‑o criză de inspiraţie. Convenţia a fost să scriem despre „personaje care fac istorie în aceste timpuri”. Să scriu un nou pamflet din seria „vox clamantis în deserto” despre vreuna din figurile lombroziene ale actualităţii româneşti politice sau mediatice am exclus din capul locului, dintr‑un sentiment de sastisire, dispreţ şi disperare. Un „exerciţiu de admiraţie”, adică un portret al unuia dintre foarte puţinii români pe care realmente îi preţuiesc şi îi admir ar fi fost o provocare pentru cohortele de „români verzi”, care se sufocă de indignare doar când aud pronunţate numele acestor contemporani mai buni ai noştri, mi s‑a părut un fel de împietate faţă de aceştia din urmă.
M‑am simţit ispitit şi să încerc să schiţez o tipologie a imposturii universitare, mai luxuriantă astăzi decât oricând. Un subiect tentant ar fi putut fi abjecţia delaţiunii anonime, prelinsă ca o pecingine peste tot şi peste toate, pe canalele comunicării virtuale!
La un moment dat mi‑am spus: De vreme ce de ani de zile eşti preocupat de tema îndeplinirii datoriilor filiale faţă de magiştrii tăi, de ce nu ai încerca să scrii câteva rânduri şi despre tema „ce înseamnă a fi disciopol”. Tema aceasta trebuie tratată cu multă grijă, cu prudenţă şi chiar cu smerenie! O voi trata, poate, mai pe larg, cu altă ocazie. Deocamdată, ţin să constat că îi compătimesc pe cei care nu au avut norocul să întâlnească un mentor autentic, un magistru şi un îndrumător. Asemenea indivizi sunt ca nişte corăbii fără cârmă! Rătăciţi în imensitatea oceanului planetar, ei eşuează de obicei pe ţărmuri pustii şi inospitaliere. În unele cazuri de excepţie, ei pot ajunge, din întâmplare şi cu mult noroc, pe limanuri mai convenabile, poate onorabile în proprii ochi. În esenţa ei această împlinire este însă, de fapt, o iluzie! Nu am cunoştinţă – mi se pot da probabil, exemple care să mă contrazică! – de performeri, creatori de excepţie, apăruţi prin generaţie spontanee! Buna cuviinţă, devotamentul şi „ascultarea” (în sensul manahal!) mi se par virtuţile cardinale ale unui discipol. Cât priveşte fidelitatea faţă de magistru a unui discipol, propriul meu magistru, Eugeniu Coşeriu, mi‑a atras atenţia cândva că vechiul adagiu horaţian jurare in verba magistri („a jura în cuvintele magistrului”) ar trebui reformulat jurare in magistrum ipsum („a jura în magistrul însuşi”). Cu alte cuvinte, ştiinţa magistrului se poate perima, ca tot ceea ce este omenesc. Peren rămâne doar el însuşi, magistrul, ca reper, ca model şi ca far în negurile neştiinţei. Aşa încât gestul suprem de deferenţă şi recunoştinţă faţă de magistrul tău este despărţirea de el.
În cele din urmă m‑am decis să îmi reprim mizantropia constitutivă şi tendinţa spre cârtire şi să caut în jurul meu fiinţe umane demne de a fi admirate şi iubite în mod necondiţionat. Ajung astfel să scriu câteva rânduri despre câteva personalităţi din lumea sportului şi a artelor, domenii în care măsluirea performanţelor nu este posibilă. Primii care mi‑au trecut prin minte sunt înotătorul Paul Georgescu (43 de ani) şi alpinistul Constantin Lăcătuşu (60 de ani). Să înoţi peste 13 ore în apa rece ca gheaţa traversând Canalul Mânecii, după ce ai mai trecut înotând de-a curmezişul lor tot felul de strâmtori şi canale de prin mările şi oceanele lumii, între care Gibraltarul, Canalul Nordului, Canalul Molokai, Canalul Catalina, sau să urci de unul singur cei mai înalţi munţi ai lumii, Everestul (Himalaya), Aconcagua (America de Sud), Kilimanjaro (Africa), Elbrus (Caucaz), McKinley (America de Nord), Mount Vinson (Australia) sunt isprăvi care depăşesc limitele naturii umane. Asemenea bărbaţi ne consolează pe noi, ceilalţi oameni, de conştiinţa multipelor neputinţe ale naturii noastre umane. Poate nu întâmplător, când vorbesc despre ei înşişi, aceşti eroi o fac în puţine cuvinte, cu discreţie, cu modestie şi cu un fel de stânjeneală, ca şi când ar vrea să îşi ceară iertare că sunt altfel decât noi, ceilalţi muritori.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Articolul face parte din seria „Oameni şi istorie – portrete din vremurile de acum”,
tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2022.
Îți recomandăm
