Geopolitrucuri

Cei care o fac au aerul unor pedagogi (autodistribuiţi, „discret”, într-un atare rol) resemnaţi să vorbească, „în pustiu”. Ceea ce sunt înclinaţi ei să uite mereu este că inflaţia de reproşuri şi critici nici nu are cum să mai sensibilizeze pe cineva şi, astfel, să schimbe ceva, orice, pentru simplul motiv că excesul de dojeniri şi bombăneli induce în „destinatari” o inevitabilă, să-i zicem aşa, „asurzire” – soluţie de omogenizare şi, totodată, respingere a întregului repertoriu de muştruluieli. Departe de a crede că soluţia ar fi renunţarea, cu totul, la astfel de imbolduri trezitoare, sunt convins că doar unele dintre ele sunt prioritare şi că recursul selectiv la ele, complementar cu identificarea şi a unor teme din perspectiva cărora nu suntem chiar „coada cozii”, ar avea mai curând unele şanse de efect ameliorator.

Fiind aşadar vorba despre acele „capitole” ale conştiinţei de noi înşine, cu şi bunele, şi relele ei, foarte gravă mi se pare situaţia de fapt, reală, fără niciun soi de „retuşuri” flatante, dar şi fără a-i înnegri excesiv imaginea, în ce priveşte raportul pe care îl are slaba cunoaştere a istoriei naţionale (la unii – şi nu puţini – de-a dreptul ignoranţa, de o caricaturală seninătate, demnă de vax populi şi Starea naţiei ale lui Dragoş Pătraru, conjugată cu forme de manipulare şi de prostire, pe fie circuite social mediatice, fie altele, a unor gesturi publice de pretinsă reacţie „democratică” şi pieptos liberă din partea nu a societăţii civile, cum s-ar vrea ea văzută, ci pur şi simplu a unei gregare „solidarităţi” de cozi de topor, mânuite, de la distanţă de o propagandă extrem de nociv iliberală. Justificat pe deplin, se discută mult despre semne şi simptome ale unor reconfigurări de raporturi de forţe la nivel global, planetar, despre rivalităţi şi tensiuni între puterile lumii „de azi”, ca şi între grupări (regionale) şi alianţe, dar câmpurile de confruntare nu sunt numai economice şi comerciale (eventual chiar militare) sau diplomatice, ci şi cele de ordinul ideologiilor şi al propagandei, inclusiv folosirea reţelelor de social media pentru a influenţa/ crea/ devia curenţi de opinie şi de mentalitate în favoarea (oarecum difuz, chiar în slujba) unor obiective de strategie geopolitică, cu avantajul diversităţii şi mobilităţii unor „tactici” subordonate ei şi adecvate „ţintelor” (targets) alese.

Se visase, poate prea mult şi prea „romantic”, la o schimbare, de proporţii, în bine, a mentalităţilor, graţie facilitării comunicării, investindu-se mari speranţe în rolul social media cu privire la înţelegerea realităţilor şi o eficienţă sporită a opţiunilor/ deciziilor/ atitudinilor, scoase din cercul restrâns al comunicării tradiţionale, deci „expandată” global: nu doar transnaţional, dar şi transcontinental. Dar… un inevitabil „dar”, al vulnerabilităţii „ comunicării” sub raportul argumente vs. emoţie şi, nu mai puţin, ba chiar un şi mai grav şi periculos, „dar” al fake news şi multor altor căi de diversiune socia-mediatică. Şi „roadele” s-au văzut cu „Brexit-ul” – anemiere a UE şi cu înclinarea balanţei anti-Hilary Clinton, deci pro-Trump, ambele instrumentalizate în folosul Kremlinului şi, personal, al lui Putin. Şi aşa, pe un altfel de „fundal” de, ehei, „glorioasa” epocă a „pandemiei” fake news, înfloresc „viral” contaminările (şi infectările) de adepţi ai teoriilor conspiraţioniste şi, în timp ce atâţia oameni din lumea întreagă (între ei şi atâţia români aici, acasă, sau în diaspora) se zbat între viaţă şi moarte sau pierd această grea bătălie, în timp ce, de asemenea, toată suflarea plăteşte un preţ de neignorat coronavirusului, o ceată de „protestatari” încredinţaţi, ei, că totul e o „poveste” scornită, din lăcomie şi interese criminale, de conspiratori cărora, iată, li se opune „vigilenţa” lor trează şi mai ales, 100%, „imună”, un atare „eroic” şi tare macho „detaşament” de autoproclamată, vai, „elită” demonstrează împotriva „basnei” COVID-19 şi, apogeu al prostiei nu doar ţanţoşe, ci de-a dreptul fanatică, mai face şi-o simbolică… reverenţă, încărcată de admiraţie şi recunoştinţă în faţa Ambasadei Rusiei, scandând numele lui Putin!!!

S-or fi rostogolind în morminte atâţia anticomunişti şi victime în general ale „RPR”, de sub Dej-Pauker, apoi Ceauşescu şi camarila, morţi/ucişi sau striviţi, înfometaţi de Sovromuri, „eliberaţi” de Armata Roşie, hărţuiţi de Securitatea „alăptată” la sânul KGB. Ce fel de români vor fi fiind atât de vânjoşii protestatari cu pricina, ce haos este în capetele lor? Cum să scandezi în extaz numele unui dictator căruia i se „ajustează” pro domo Constituţia Rusiei, prin „referendum” cu rezultate manipulate propagandistic, fraudate şi mai ales „influenţate” prin tot felul de presiuni (inclusiv lichidări neelucidabile penal) asupra opoziţiei? Ce anume stă la temelia „gestului” lor? Simplu: ignorarea, deopotrivă, a istoriei naţionale şi a realităţilor pseudo-democraţiei ruseşti. De ce nu, dacă tot există şi apetitul de geopolitrucuri al unor asemenea… ameţiţi?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar