Globalizare în alb şi negru

Ce înseamnă această „globalizare” care înfierbântă minţile iubitorilor de sport, în general şi de fotbal, în special? Cupa Mondială din aceste zile amplifică discuţiile. Globalizarea este vinovată şi pentru că nativul camerunez Breel Embolo a „ucis” naţionala ţării sale de baştină, înscriind golul victoriei pentru Elveţia, dar – pentru unii – înseamnă şi apariţia sub egida Cupei Mondiale a unor naţionale care n-au ce căuta acolo. Ambele aspecte sunt discutabile, dar înainte de asta trebuie să înţelegem ce înseamnă mult hulita asta „globalizare”?

„Fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob, prin mijloace specifice”, glăsuie DEX printr-o definiţie menită a fi înţeleasă fix „buştean”. O altă definiţie, mai explicită, zice că „globalizarea este procesul de integrare internaţională care rezultă din schimbul de opinii, produse, idei şi alte aspecte ale culturii la nivel mondial”. O definiţie mai stufoasă, dar atât. Pentru că, la fel ca infuzia de chinezi în reprezentativele de tenis de masă, de kenyeni şi etiopieni sub diverse steaguri la atletism, ori de samoani sau tongani la rugby, nu e vorba de consecinţele globalizării. Deoarece realităţile din secolul XXI înseamnă şi comunicare mai intensă şi reţele de socializare sau căsătorii mixte. Dincolo de concurenţa teribilă la unele sporturi şi la unele naţiuni, care fac sportivii să-şi caute alte patrii pentru acces la medalii. Şi dincolo de alte naţiuni care de-abia îi aşteaptă cu portofelul plin!

O altă problemă legată de blestemata globalizare este apariţia la Cupa Mondială a unor echipe de foarte slabă calitate. Cei care urmăresc mai multe sporturi de echipă ştiu acest fenomen manifestat şi la handbal, şi la volei şi la baschet, mai puţin la rugby şi hochei, sporturi mai conservatoare. Este pe undeva o continuare a politicii FIFA din anii '70-'90, care a avut consecinţe pozitive: Algeria 1986, Camerun 1990, Coreea de Sud şi Senegal 2002 sunt câteva exemple doveditoare. Recent, un renumit gazetar bucureştean deplângea prezenţa naţionalei Costa Rica la Mondiale, sub impresia recentului 0-7 cu Spania. Uitând că mulţi „ticos” din această echipă au jucat acum opt ani şi la Mondialul din Brazilia, la care Costa Rica a pierdut de-abia în sferturi la lovituri de departajare în faţa Olandei, după ce a învins Uruguay, Italia, Grecia şi a remizat cu Anglia.

Şi asta nu-i nimic. Peste patru ani, ne aşteaptă o Cupă Mondială cu 48 de echipe, organizată de trei ţări CONCACAF: SUA, Canada şi Mexic. Algoritmul de calificare nu este încă bătut în cuie, dar un exemplu e clar; zona CONCACAF va avea trei echipe direct calificate, încă trei din preliminarii, plus eventual încă două din eventuale baraje. Să ne aşteptăm la Nicaragua şi Republica Dominicană la Cupa Mondială? Asta da, globalizare!

PS:

1. N-am nici simpatie, nici antipatie pentru LGBT, dar am o întrebare pentru danezi: dacă se retrag de la Cupa Mondială din Qatar nu favorizează cumva 1-2 echipe în lupta pentru calificare? Fair-play, please!

2. După episoadele Rusia şi Qatar şi intrerludiul CONCACAF 2026 ce urmează în serialul FIFA al dansului în străchini: cumva China 2030?