Gulerele albe cu epoleţi (I)

Prolog. În urmă mai bine cu un deceniu am avut parte de o întâlnire directă cu o vietate veninoasă trimisă de Simirad să facă un control cu temă ca să îl dea afară pe directorul de atunci al Muzeului Literaturii Române din Iaşi. Era un homuncul complexat, îndesat şi slinos, care a şi fost ulterior dat afară pentru abuz în serviciu şi corupţie. Genul de călău abject, fost turnător fără scrupule, care întorcea legea după cum îi comanda şeful şi care mi-a făcut onoarea de a mă mânji şi pe mine cu câţiva stropi din emisia lui sconcs, spre bucuria presei de scandal, având în vedere că nu îi pusesem la dispoziţie biroul meu de cercetător cu jumătate de normă la Casa Gane. Atunci, această creatură subpământeană m-a ameninţat că „Sistemul îmi va veni de hac!”, lucru care, în mod surprinzător, nu s-a întâmplat până astăzi. Totuşi, de la acel moment încoace mă tot întreb „ce dracu o fi Sistemul ăsta”?

„Petrov”. Nu încape nicio îndoială că deconspirarea Poliţiei Politice din dictatură e un lucru legal şi necesar chiar şi astăzi, la peste trei decenii de la asasinarea lui Ceauşescu şi când mai sunt în viaţă doar câţiva dintre vechii angajaţi ai acelui sistem, care reprezenta „braţul înarmat al Partidului” şi ale cărui fapte vor rămâne în veci imprescriptibile. Varianta românească a KGB-ului a fost, neîndoielnic, o maşinărie criminală, care a distrus vieţi, a năruit cariere şi a dus la disperare oameni nevinovaţi şi, da, trebuie spus tot adevărul despre ea. Pentru a înţelege însă întreaga poveste a deconspirării turnătoriilor făcute de fostul preşedinte Traian Băsescu când era student la Institutul de Marină şi de vina pe care acesta e cazul să şi-o asume, trebuie totuşi să spunem povestea cu întreg contextul şi nuanţele ei. Nu pentru a-l deculpabiliza pe vinovatul de atunci, ci doar din respect pentru adevăr şi pentru a lăsa o urmă mai profundă decât gargara tabloidă de acum pentru cei care vor analiza întreaga speţă în viitor, sine ira et studio, adică „fără ură şi părtinire”.

Într-o parşivă încercare de compromitere subliminală, turnătorul „Coroiu”, cârpa jurnalistică a tuturor „sistemelor”, încerca într-un interviu televizat să-l prezinte, înainte de confruntarea pentru prezidenţiale, pe Traian Băsescu ca fiind o victimă a unui tată militar sever şi cam neîndurător cu pedepsele astfel încât comandantul de navă de ieri ar fi dezvoltat pulsiuni sadice faţă de subordonaţi, mânat de complexe psihiatrice latente. „Cum veţi putea oare conduce, democratic, o ţară? – se întreba, insidios, binecunoscata damă de companie jurnalistică a fiului de dictator. „Hă, hă, hă, i-a replicat Primarul General al Capitalei de atunci, fostul comandant, la 33 de ani, al celei mai mari nave pe care a avut-o vreodată flota română, eu am cunoscut, domnule, puterea absolută. Dimineaţa când mă sculam, ordonanţa mă aştepta cu un trabuc şi un coniac de fiţe şi, pentru mine, se golea şi se punea apă neîncepută în piscină ca să mă refreşuiesc la început de zi. Ce ar mai putea să-mi ofere în plus preşedinţia, mai ales că puterile şefului statului sunt foarte limpede îngrădite de Constituţie. Eu aduc la Cotroceni o experienţă de conducere, de luptă cu uraganele şi de decizii pe muchie de cuţit, între viaţă şi moarte, pe care nu o are nimeni în România”. Din nefericire pentru firoscosul lingău mass media, informaţiile de azi nu erau disponibile în urmă cu aproape două decenii. Oare de ce?

În controversele care au urmat sentinţei definitive şi executorii a ICCJ-ului, ultima instanţă de apel, s-a argumentat că datele despre turnătoriile lui Băsescu în tinereţe au fost oprite de George Maior, fostul şef al SRI, care nu le-a transmis CNSAS-ului la verificările succesive de care a avut parte Traian Băsescu. Abia azi, omul lui Iohannis le-ar fi făcut publice, dintr-o nesăţioasă dorinţă de adevăr şi dreptate. Pentru cei care nu ştiu, CNSAS-ul a scris negru pe alb pe orice adeverinţă negativă privitoare la posibila colaborare cu Securitatea că ea exprimă un verdict dat „în funcţie de datele pe care le avem în acest moment”. La fel ca şi în cazul oricărei arhive din ţară, nu se eliberează decât copii după actele originale care sunt în depozite, astfel încât, dacă acele acte nu existau fizic în dosarele primite de la SRI, nici nu se putea da o altă adeverinţă. De asemenea, pentru publicul nespecialist mai sunt necesare nişte desluşiri:

Poliţia politică denumită Securitate, care a avut diverse tipuri de organizare – fiind însă, din 1948, parte a Ministerului Afacerilor Interne – avea, în principiu, următoarea ierarhie a competenţelor şi, pe cale de consecinţă, ar fi trebuit să o păstreze şi în identificarea vinovăţiilor: cel mai de jos erau turnătorii, cetăţeni care, forţaţi, şantajaţi sau de bunăvoie, dădeau informaţii ofiţerului recrutor. Aceste informaţii erau fie „mulse” de acesta în întâlniri periodice în locuri sau case conspirative, fie, în cazul celor mai zeloşi, scrise olograf de „surse” şi semnate cu pseudonimul care le fusese alocat. Dacă aceştia din urmă se dovedeau destoinici şi de interes pentru „munca operativă” erau promovaţi, încheiau un contract şi începeau să fie plătiţi pe statul de plată. Treapta imediat următoare era să devină agenţi acoperiţi şi, apoi, să fie „legendaţi” ca angajaţi ai Securităţii, cu grad, pe posturi civile, în ţară sau străinătate, cu două salarii. Ofiţerul recrutor îi însoţea din umbră pe tot parcursul carierei lor (cum a fost, spre exemplu, cazul lui Ristea Priboi cu Adrian Năstase). Separat, toată această reţea era în subordinea angajaţilor propriu-zişi ai „sistemului”, ofiţeri, şefi de departamente, de structuri, de servicii care executau misiunile dictate de un Director, cu rang de minstru-adjunct, el însuşi subordonat ministrului şi, fireşte, şefului de guvern care transmitea indicaţiile şefului suprem. Turnătorii erau pleava şi cum Partidul era „forţa conducătoare a societăţii” (de unde, evident, inutilitatea altor partide!) guvernul şi Departamentul Securităţii Statului din Ministerul Afacerilor Interne nu erau decât o rotiţă de punere în aplicare a deciziilor luate la nivel înalt de „forurile superioare”. Partidul Comunist Român, prin voinţa şi cheful liderului său atotputernic – fie că e vorba de Gheorghiu-Dej sau de Ceauşescu -, dirija şi ţinea în subordine Securitatea ceea ce făcea ca membrii de partid să nu poată fi racolaţi de ofiţerii recrutori decât cu avizul Comitetului Judeţean PCR. Dacă exista acest aviz, care se discuta în prealabil în şedinţă şi care era dublat de un dosar consistent de verificări făcute de cadriştii partidului, un membru de partid putea să desfăşoare activităţi în colaborare cu Securitatea fie ca „persoană de sprijin” care era „mulsă” de informaţii, fie ca turnător cu nume conspirativ. Şi, desigur, dacă dovedea calităţile necesare, putea urca până la statutul extrem de interesant de ofiţer acoperit. Inutil însă să mai precizez faptul că toţi aceşti colaboratori ai sistemului de represiune aveau asigurat un viitor luminos: transferuri de la ţară la oraş, poziţii de conducere, posturi bănoase, excursii sau misiuni în străinătate. Cei mai mulţi dintre ei pot fi găsiţi lesne fie pe listele cu „persoane de sprijin”, fie în bazele de date publice ale CNSAS-ului sau pe „Lista lui Hodor”, cea a cărei deconspirare a stârnit multe nervozităţi graţie faptului că cuprindea distinşi universitari, scriitori şi intelectuali cunoscuţi care erau trimişi cu misiuni în străinătate, pentru spionaj sau ca agenţi de influenţă, activitate „patriotică” ce le aducea faimă, bani şi nenumărate privilegii.

Am făcut acest ocol introductiv pentru a devoala câteva elemente ale „Sistemului” de atunci şi pentru a înţelege mai bine cum funcţiona acea mocirlă morală care părea că va dura în veci şi care era o excelentă trambulină pentru oportunişti lipsiţi de etică. Mai ales în mediile militare, dominate firesc de o naraţiune simplistă şi exagerat triumfalistă asupra istoriei naţionale (lucru inevitabil necesar pentru cei care ar trebui să-şi dea viaţa pentru ţară!), „patriotismul” putea lua uşor forma vigilenţei împotriva duşmanilor ţării aşa cum era ea susurată de ofiţerul recrutor. Deşi, în ciuda exagerărilor simplificatore, nu era chiar un „sport de masă” – bunăoară, în promoţia lui Traian Băsescu, din 160 de absolvenţi, doar 10 erau turnători ai Securităţii! – activitatea securiştilor din armată, (atenţie, ofiţerii Direcţiei a IV-a, C.I.-ştii, erau angajaţii Securităţii nu ai Ministerului Apărării!) a fost foarte eficientă în rândul cadrelor militare. Agăţaţi patriotic sub stindardul apărării ţării în lupta cu „agenturile”, studenţii cu epoleţi sau ofiţerii mai lipsiţi de scrupule s-au dovedit foarte dornici de avansare prin turnătorie. De aici trebuie pornit „dosarul Băsescu”. (Continuarea în ediţia din 6 aprilie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor