Horică

Foştii studenţi ai Universităţii „Alexan­dru Ioan Cuza“ care locuiau, prin anii 1975-1976, în căminul nr. 1 din Târgu­şor Copou (cel situat în imediata apropiere a cantinei, în funcţiune şi astăzi), îşi mai amintesc poate de o figură pe cât de excentrică pe atât de odioasă a vieţii din căminul studenţesc de odinioară: Horică. Nici atunci, când se petreceau întâmplările pe care le povestesc, nici mai târziu şi nici astăzi, nu am ştiut şi nu ştiu numele de familie al sinistrului individ. Horică şi atât! Era student la drept, într-un an terminal, al III-lea sau al IV-lea, avea vreo treizeci de ani, aşadar mai înaintat în vârstă decât majoritatea celorlalţi studenţi. Se impusese ca un fel de „bos“ neoficial al comitetului de cămin, o gaşcă compusă, integral, în urma unor „alegeri“, de colegi de-ai lui de la facultatea de drept. El făcea, cum s-ar spune, legea în cămin, cu mijloace pe care le-am văzut mai târziu prin filmele cu mafioţi şi le vedem azi în lumea pe care o nu­mim curent „interlopă“. Departe de a-şi sparge capul cu învăţarea cât de cât a limbii latine spre a înţelege mai bine arcanele dreptului roman sau cu răsfoirea unui tratat de filosofia dreptului, Horică se dedicase unor activităţi direct lucrative. Însoţit de doi-trei acoliţi slugarnici, bântuia mai tot timpul pe la cele patru niveluri ale imobilului (nu îmi dau acum seama dacă „stăpânirea“ lui nu se întindea şi peste alte cămine din complex!), pentru a-şi colecta „taxa de protecţie“, pe care o pretindea de la ceilalţi studenţi, mai ales de la cei de la filologie, socotiţi mai slabi de înger şi mai fricoşi. Am asistat de câteva ori la scene care ilustrează „modus operandi“ practicat de caricaturalul mafiot. Intra într-o cameră oarecare şi se adresa direct „ţintei“: „Sebastiane, sau Adriane, sau Vasilică, am venit să îmi înapoiezi cei cinci sau zece lei pe care ţi i-am împrumutat alaltăieri!“ Avizat asupra reputaţiei de bătăuş a individului, biata victimă se supunea fără să crâcnească. Mecanismul laşităţii („Nu mă priveşte! Nu mă bag! De ce să risc? Îmi văd de treaba mea!“), bine-cunoscut în comunităţi similare (armată, puşcărie etc.), funcţiona de cele mai multe ori fără greş, ipochimenul încasându-şi mizerabila taxă. În plus, la început de an universitar, instalat în cabina portarului, el, Horică, distribuia autoritar, locurile în camere. Dacă doreai un loc într-o cameră mai bună, mai curată sau mai însorită, la etajul I etc., trebuia „să mişti din urechi“, adică să îi dai lui şpagă (deşi mai vechi în limbă, cuvântul încă nu era prea folosit!). Împreună cu amicul Paul Iruc, coleg al meu la română, şi cu alt constănţean, Mustafa Ergean, de la engleză, pentru că nu am ştiut să ne conformăm ritualului, ne-am trezit repartizaţi (mai corect spus: deportaţi!) la camera 83, ultima de la etajul IV, lângă duşuri, o cameră igrasioasă, fără ferestre şi fără uşă, cu saltelele rupte şi pătate, şi, în plus, supra-aglomerată: şase persoane în loc de patru, maximul admis…

Se ştia difuz că Horică este „omul rectora­tului“. Profesorul îndrumător, numit de obicei, potrivit cutumelor epocii comuniste, dintre cadrele didactice incapabile şi dispreţuite de studenţi, îl trata cu amiciţie pe Horică, închizându-se ore bune cu el în „biroul“ rezervat comitetului de cămin. Cei trei portari, oameni simpli, de la ţară, îi arătau un mare respect, adresându-i-se cu formula „Dom’ Horică“. Ai spune că instaurarea şi menţinerea atmosferei de teroare şi nesiguranţă de tip mafiot se făcea „ca la carte“, cu toate ingredientele şi tehnicile cunoscute. De înălţime mijlocie, cu o corpolenţă pe care vârsta mai „înaintată“ decât a celorlalţi studenţi o punea în evidenţă, cu o privire tulbure în care, pe lângă aroganţă, citeai şi un fel de spaimă de animal hăituit, cu capul mare şi părul „creţ“, purtat lung şi spălat rar, cu un început de calviţie asociat unor „perciuni“ à la Elvis Presley, îmbrăcat invariabil în nişte soioşi pantaloni foarte evazaţi, după cum cerea moda, cu un tricou care părea mereu acelaşi, Horică era, ca persoană, respingător. Întrunea, cum ar spune criminaliştii secolului al XIX-lea, mai toate trăsăturile tipului „lombrozian“. În mod ciudat, tipul avea un tic gestual menit, parcă, să îi marcheze puterea: umbla mai tot timpul cu un dosar ţinut la piept, pe care îl purta cu importanţa caricaturală a unui personaj din teatrul lui Molière. În plus, cum sunt mai toţi cei de teapa sa, individul mai era şi laş. Re­voltat de neruşinarea cu care îl tapa mereu de bani pe colegul nostru de la engleză, delicatul Remus Bejan, am îndrăznit să îi spun, de faţă cu toţi ceilalţi colegi de cameră (dar cu inima cât un purice, mărturisesc!), ceva de genul: „Ascultă, Horică, îi fi tu mare sculă, dar să ştii că, dacă te mai legi de vreunul dintre noi, eu îţi crăp capul cu tăblia asta de la pat! Se ştie că nu prea sunt în toate minţile!“ Ieşind imediat din cameră fără să mai scoată un cuvânt, licheaua m-a prins peste câteva ore singur în sala de baie şi, umil şi onctuos, mi-a zis: „Şefu’, să ştii că nu am vrut să te supăr!“

La un moment dat, din lada cu cărţi pe care o purtam cu mine, mi-a dispărut un volum la care ţineam enorm: frumoasa ediţie bilingvă, cu copertă de lux, a Florilor răului de Baudelaire, publicată în 1968 de Geo Dumitrescu, pe care o achiziţionasem la Constanţa, chiar în momentul apariţiei, din prima mea bursă de licean. Peste câteva săptămâni, o colegă de la franceză (făceam împreună cursurile comune, nefilologice, de filosofie şi de psiho-pedagogie), regretata Monica Gafiţa, mi-a înapoiat cu graţie şi emoţie volumul. După ce îl cumpărase de la… Horică, a remarcat semnătura mea pe pagina de gardă şi l-a restituit proprietarului!

Îmi pun acum o întrebare care la vremea respectivă nu mi-a trecut prin cap. Cum putuse să intre în facultatea de drept şi să mai rămână încă şi repetent, un individ precum Horică, ştiindu-se că, în pofida „relaxării“ şi a „dez­gheţului ideologic“ din primii ani ai domniei lui Ceauşescu, la facultăţile „ideologice“, dreptul şi filosofia, un dosar „sănătos“ rămăsese, la admitere, obligatoriu! Mă mai întreb: Ce o fi astăzi Horică? Ministru, parlamentar sau prefect, ori judecător, procuror, şef la jandarmerie? Merituos deţinător al unei pensii speciale ca fost securist? Sau poate doar primar într-un amărât orăşel al patriei? Oricum, membru al acelei „clase politice“ actuale, care reprezintă o insultă la adresa naţiunii ro­mâne.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi