Iaşul ca loc al memoriei (I)

Locurile memoriei sunt deja un concept stabil în ştiinţele umaniste lansat de vasta întreprindere istoriografică coordonată de Pierre Nora , intitulată chiar aşaⁱ. Viziunea acestei lucrări, în şapte volume mari, care acoperă şase mii de pagini, pleacă de la distincţia operată între memoria colectivă şi memoria istorică (distincţie făcută, observă Le Goff, în spiritul vechii opoziţii de la începutul secolului dintre “memorie afectivă şi memorie intelectuală”). Memoria colectivă este sesizabilă, în viziunea lui Pierre Nora, ea reprezentând “doar ceea ce rămâne din trecut în ceea ce trăim în interiorul comunităţii” subliniindu-se, în acest fel, rolul decisiv al “istoriei imediate”, fabricate de către mass-media, în construcţia acestui tip de memorie. Poziţia lui Nora este că noua orientare a istoriei (faimoasa la nouvelle histoire) trebuie să “revoluţioneze” memoria (care până la el era aproape identificată cu istoria) făcând-o să pivoteze, retrospectiv, asupra unei serii multiple de timpuri “trăite”, fiecare la câte un nivel de contact al individualului cu socialul (lingvistic, economic, cultural, demografic etc.). “Istoria, crede Pierre Nora, se face plecând de la studiul locurilor memoriei colective: locuri bine delimitate precum arhivele, bibliotecile şi muzeele; locuri monumentale, precum cimitirele eroilor sau monumentele de for public; locuri simbolice precum comemorările, pelerinajele, aniversările sau blazoanele; locuri funcţionale precum manualele, autobiografiile sau asociaţiile memoriale care îşi au fiecareo istorie proprie. Dar nu trebuie totuşi să uităm de adevăratele locuri ale istoriei unde trebuie descoperitţi nu atât cei care elaborează şi produc elemente ale discursului istoric, ci creatorii şi stăpânii memoriei colective: statul, mediul social sau generaţiile succesive care-şi construiesc arhive în funcţie de înţelesul specific pe care-l dau termenului de memorie.”. Fireşte că o asemenea aventură istoriografică, cu o evidentă componentă polemică, nu a putut trece neobservată însă, dincolo de contestaţiile sau de criticile virulente pe care le-a stârnit, ea marchează o întreprindere academică substanţială care pune în evidenţă raportul privilegiat al istoriei cu memoria precum şi chipurile definite divers pe care aceasta din urmă le poate întruchipa. Dincolo însă de toate aceste definiţii, rămâne interesul constant al istoriografiei de a recupera memoria şi de a o defini adecvat astfel încât demersul istoric să devină cât mai profund şi să restituie cât mai adecvat adevărul. O mutaţie decisivă în câmpul reflecţiei asupra raportului dintre memorie şi istorie, asupra metodelor acesteia precum şi asupra rolului esenţial pe care uitarea îl îndeplineşte din punct de vedere moral în istoria umanităţii, a fost constituită de apariţia volumului “Memoria, istoria, uitarea”ⁱⁱ semnat de Paul Ricoeur.

Memoria, istoria şi uitarea, avertizează autorul , sunt unite între ele printr-o problematică comună căreia îi dau, fiecare în felul său, chip: reprezentarea trecutului. Tema reprezentării trecutului este, desigur, problema fundamentală a demersului istoric, indiferent de configuraţiile specifice pe care acesta le adoptă. De aceea, temeiul unui astfel de demers nu poate fi decât filosofic, iar încercarea de a-l defini în termeni critici şi operaţionali nu poate fi imaginată decât pe teritoriul eterat al teoriei. Demersul gânditorului francez propune, din acest punct de vedere, o profundă explorare filosofică şi conceptuală asupra memoriei, în primul rând, înţeleasă , originar, în spirit elin, drept “reprezentarea (prezentă) a unui lucru absent”. Viziunea fenomenologiei husserliene, pe care autorul o foloseşte în surprinderea semnificaţiilor întruchipate de memorie, propune, ca prim nivel de înţelegere, răspunsul la două întrebări: “ce anume ne aducem aminte?” şi “a cui este amintirea?”. Traseul acestui demers fenomenologic îndreptat asupra conceptului de memorie este clar sintetizat, de la bun început, de autor: “Aceasta va fi calea noastră: de la ‘ce?’ la ‘cine?’ trecând prin ‘cum?’ – de la amintire la memoria reflectată, trecând prin reminiscenţă (sau reamintire)” . Memoria naturală, sau, am spune, memoria dată fiecăruia dintre noi, este cu totul altceva decât amintirea şi această distincţie vine încă de la Aristotel (care în De memoria et reminiscentia făcea deosebirea între “mneme” şi “anamnesis” subliniind că memoria presupune un proces afectiv). “Memoria este la singular, în calitatea ei de capacitate şi de efectuare, amintirile sunt la plural: avem nişte amintiri” – spune Paul Ricoeur. Însă memoria naturală este dublată de o capacitate specială de a “produce imagini despre trecut”, iar acest mecanism relevă, în cazul memoriei colective şi al unui anumit tip de discurs istoric câteva particularităţi care merită amintite aici. “O fenomenologie a memoriei – subliniază gânditorul francez în urma unei laborioase analize care prelua critic unele ipoteze bergsoniene – nu poate ignora ceea ce am numit altundeva capcana imaginarului, în măsura în care această transpunere în imagini, vecină cu funcţia halucinatorie a imaginaţiei, constituie pentru memorie un fel de slăbiciune, de discreditare, de pierdere a fiabilităţii. Ar trebui întotdeauna dezvoltată critic această capacitate prin raportare la «poveştile instructive despre trecut» adică stilistica istoriografică de secol XIX, cea care scrie istoria, ‘à la Michelet’ am spune, unde învierea trecutului, utilizată pentru mobilizarea prezentului şi configurarea statelor-naţiune, tinde să îmbrace şi ea forme mitice şi mitologizante, cvasi-halucinatorii. Scrierea istoriei participă şi ea în acest mod la aventurile transpunerii în imagini sub egida funcţiei ostensive a imaginaţiei”. Ieşirea din capcanele imaginaţiei nu poate fi făcută decâ adoptându-se acea condiţie obligatorie de plasare “veritativă”, adică de asumare a unui proces de reamintire ca proces de cunoaştere în numele adevărului. Acest proces are însă şi o latură pragmatică (în sensul lingvistic, care reliefează faptul că memorie “e exersată” pentru a folosi la ceva) care, în procesul reamintirii dublează cunoaşterea subliniind “efortul” făcut pentru a o realiza. “Această originalitate a fenomenului mnemonic, spune Ricoeur, are o importanţă considerabilă pentru toate cercetările noastre ce vor urma. Astfel ea caracterizează şi operaţiunea istoriografică în calitatea sa de practică teoretică. Istoricul se apucă să ‘facă istorie’ aşa cum fiecare din noi se străduieşte să-şi ‘aducă aminte’. Confruntarea dintre memorie şi istorie va avea loc în esenţă la nivelul acestor două operaţiuni deopotrivă cognitive şi practice”. Acest atribut special al memorie naturale de a se pune în discuţie ca proces, cu o finalitate urmărită, o transformă, în termenii săi, într-o “memorie exersată”. Aceasta, începe să aibe relevanţă şi în cazul memoriei colective care constituie terenul de inspiraţie şi analiză specific istoriografiei. Subliniind interferenţele pe care ideologiile sau diferitele sisteme de ierarhizare sau de judecată le au asupra reprezentărilor trecutului, Ricoeur va face o trecere în revistă a “abuzurilor de memorie” urmărind evidenţierea unei adevărate patologii a memoriei pe care o analizează cu instrumentarul oferit de phihanaliză. Există astfel o “memorie împiedicată” sau “rănită” care este bolnavă ca urmare a unui traumatism medical sau social (de exemplu traumatisme ale identităţii colective, răni ale orgoliului naţional etc.) şi care sfârşeşte într-o falsă memorie care printr-un exces de repetiţie pierde din vedere efortul critic care trebuie să însoţească reamintirea. Apoi, la un nivel mai ridicat, “memoria instrumentalizată” care este manipulată prin interferenţa ideologiei în câmpul memoriei în procesul de legitimare a sistemelor de autoritate politică. Şi, în sfârşit, “memoria obligată” cea care din raţiuni de dominaţie simbolică este instrumentalizată de către autoritate pentru diverse funcţii: cultul eroilor, comemorări sau alte ritualuri publice care vizează direcţionarea conştiinţelor şi care pun în discuţie ceeea ce Ricoeur numeşte datoria memoriei, adică implicarea etică pe care trebuie să o asume istoricul astfel încât să prevină “abuzul de uitare”. Această perspectivă asupra memoriei ca instrument activ al rememorării şi al ne-uitării este rodul mai ales al marilor dezbateri publice provocate de traumele istorice de tip genocidal, de momentele de cumpănă ale umanităţii. (Continuare în Ziarul de Iaşi din 5 decembrie).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

[i] Pierre Nora (ed.) – Les lieux de la mémoire. La Republique. La Nation. La France, 7 volume, Paris, Gallimard, 1984-1992