Iaşul e oraşul ales … (II)

Dacă la Iaşi diferenţa dintre cele două categorii de populaţie e de aproape 70 de mii (în favoarea populaţiei cu domiciliul stabil, incluzând aici şi cetăţenii născuţi în România, locuitorii mai vechi ai Iaşului emigraţi în statele occidentale), la Vaslui, de exemplu, diferenţa e de peste 50 de mii de locuitori, populaţia cu domiciliul stabil fiind de 110 mii de locuitori – cf. INSSE. Ca şi în cazul Iaşului, tot ultimii cinci-şase ani au dus la gonflarea fară precedent în istoria Vasluiului a populaţiei cu domiciliul stabil, de la 73,9 mii, în iulie 2011, la 109,8 în iulie 2017. Stagnarea populaţiei rezidente la cca. 155 de mii de locuitori pentru mediul urban al judeţului Vaslui, ne îndreptăţeşte să credem că populaţia rezidentă a oraşului reşedinţă a rămas constantă în acest interval (aproximativ 55-56 mii locuitori). De două ori mai mulţi domiciliaţi decât rezidenţi, iar această cifră ascunde criza urbană profundă în care se află captiv oraşul moldovean de mai bine de două decenii!

Mai spectaculoase sunt evoluţiile aşezărilor rurale, care datorită dimensiunilor mai reduse au o inerţie mai mică la schimbare. Exemplele comunelor Grajduri şi Moşna au făcut deja deliciul presei locale, dar şi naţionale, mai cu seamă în perioadele electorale, când cele patru secţii de votare nou înfiinţate (două în Grajduri şi două în Moşna) nu au adunat nici măcar un vot! Nici o statistică legată de numărul de locuinţe construite în aceste comune spre care se concentrează fluxurile de imigranţi formali din Republica Moldova, nu poate să explice creşterea! Şi atunci, cum să nu dăm crezare articolelor din diversele jurnale care acreditează ideea că exită adrese unde domiciliază câteva sute de basarabeni!? De la ceva mai mult de 3 mii locuitori pentru Grajduri şi 1,7 mii de lcuitori pentru Moşna (RPL 2011), site-ul HotNews ne propune noua ierarhie: 8,2 mii locuitori, respectiv 6,8 mii. Cu această evoluţie, cele două comune ieşene sunt poziţionate pe locurile 2 şi 3 în privinţa creşterii relative a populaţiei, după comuna clujeană Floreşti. Dar nu le putem lăsa în acest top! Oricum, chiar dacă le excludem din ierarhie, ca fiind indivizi aberanţi din punctul de vedere statistic, Iaşul rămâne cu două comune în primele 10 după creşterea populaţiei – Valea Lupului şi Miroslava, care şi-au dublat populaţia în ultimii 10 ani (cf. HotNews şi INSSE). Deşi se bazează pe aceeaşi populaţie cu domiciliul stabil, diferenţele faţă de populaţia rezidentă sunt neglijabile – ba chiar, în ambele cazuri, e vorba de un ecart pozitiv în favoarea populaţiei rezidente la RPL 2011 (populaţia rezidentă e mai mare decât cea domiciliată).

În diferitele geometrii spaţiale în care putem aborda Iaşul: municipiul propriu-zis (aproximativ 303 mii locuitori), aglomeraţia morfologică – spaţiul construit continuu – (aproximativ 380 mii locuitori), zona metropolitană (aproximativ 430 mii locuitori), zona urbană funcţională – arealul delimitat de procentul de peste 15% populaţie navetistă în totalul populaţiei ocupate (peste 450 mii locuitori), populaţia rezidentă se află în creştere, chiar dacă nu una la fel de spectaculoasă ca în cazul populaţiei cu domiciliul stabil. E vorba de aproximativ 13 mii de locuitori în oraşul central (cea mai mare creştere din România de la RPL 2011) şi de peste 15 mii în comunele aparţinătoare ZMI (top trei oraşe secundare româneşti, alături de Cluj şi Timişoara). În ceea ce priveşte zona urbană funcţională, aprecierile sunt mai greu de realizat, având în vedere atât modalitatea de decupare, cât şi geometria sa, care e variabilă în timp. Ceea ce vă pot spune cu exactitate e faptul că în interiorul izocronelor de 30 sau 40 de minute faţă de municipiul Iaşi şi marile companii din afara oraşului mai sunt comune ce încă nu pot fi considerate ca parte a zonei funcţionale urbane (Voineşti, Mogoşeşti, Ţigănaşi etc.), dar care ar putea redimensiona acest areal în anii ce vor urma, prin creşterea populaţiei navetiste în structura populaţiei lor active.

Poate nu întâmplător, în ultimii ani, atunci când vorbim de oraşele care evoluează, apar constant trei nume: Cluj, Timişoara şi Iaşi. Puse la adăpost de o distanţă mare faţă de Bucureşti, cele trei oraşe şi-au conservat serviciile importante la nivel teritorial (învăţământul universitar, serviciile medicale, cercetarea şi dezvoltarea etc.). Acestea sunt principalele repere ale metropolizării celor trei aglomeraţii urbane. Ca urmare, evoluţia Clujului, Timişoarei şi a Iaşului se află în strânsă relaţie cu reteritorializarea regională (în cazul Moldovei, doar incipientă) şi cu dimensiunea lor globală – din ce în ce mai manifestă (aeroporturi internaţionale în expansiune, sedii ale unor companii multinaţionale).

La nivele inferioare lucrurile nu stau atât de roz! Doar unele oraşe intermediare, precum Braşovul, Aradul sau Sibiul au reuşit să-şi depăşească declinul, părăsind cohorta shrinking cities. Mai sunt şi altele pe cale de a începe un nou ciclu de evoluţie, în strânsă legătură cu dimensiunea lor teritorială şi/ sau cu marile implantări ale companiilor multinaţionale (Oradea, Târgu Mureş, cuplul urban Alba Iulia – Sebeş, Craiova, Constanţa, Piteşti etc.). După cum vedeţi, în această enumerare nu e nici un oraş din Moldova, teritoriu care, în lipsa investiţiilor în infrastructura de transport, va rămâne mult timp decuplat de la marile fluxuri transcontinentale.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi