Iaşul provincial

Cazul de la care vreau să plec aici este deja cunoscut şi a făcut destulă vâlvă. Un profesor/ sociolog/ consilier/ invitat la emisiuni/ şef cândva-undeva prin Guvern/ etc. din Capitală a spus într-o şuetă pe un site că nu e nevoie de autostradă de la Iaşi la Bucureşti. De ce? Pentru că el nu are ce să facă la Iaşi: „Am pus căruţa înaintea boilor. Mai întâi trebuie să vrei să mergi la Iaşi. Abia apoi te gândeşti cum ajungi la Iaşi. Noi pur şi simplu vrem şosea până la Iaşi. După aia ne întrebăm ce facem la Iaşi” (Alfred Bulai).

Lumea s-a supărat şi a început să scrie pe această temă. Eu nu m-am supărat, pentru că nici nu l-am băgat în seamă. Cine nu vrea, nu vine la Iaşi. Dar dincolo de reflecţiile privind dezvoltarea României pe care le facem, oricum, fiecare dintre noi la o bere cu amicii, şueta din care am citat mai sus scoate la iveală (dacă mai era nevoie) ceva: că dualitatea (dialectica?) centru-periferie este inevitabilă în situaţia contemporană a României. Nu o putem depăşi nicicum. Însuşi faptul că, în opinia sus amintită, pe o autostradă doar te duci la Iaşi (din Bucureşti, desigur), nu şi vii de la Iaşi este relevant. La fel cum este relevant amănuntul că prin Iaşi ar trebui să treacă autostrada către Târgu Mureş, nu către Bucureşti (cea către Bucureşti vine de la Suceava prin Paşcani, care probabil îl interesează mai mult pe Domnul Bulai!). Dar dincolo de toate, raportul dintre centru şi periferie rămâne şi pune paie pe foc. Cum să îl înţelegem?

Ca precizare preliminară: mie îmi place mult la Bucureşti. Este un oraş labirintic, cu locuri şi cartiere care nu seamănă între ele, cu oameni interesanţi, care îţi spun nişte poveşti de viaţă care te lasă fără cuvinte. Şi care sunt în plus şi prietenoşi, dornici de Fernet, Pelin şi discuţii îndelungate. Apoi, este un oraş în care poţi să scotoceşti după cărţi rare şi alte minunăţii, ceea ce îl face să fie ca un loc de joacă sau ca un decor de carte de aventuri. În Bucureşti are loc Festivalul George Enescu, aici se găseşte (mă rog, se găsea) Muzeul Ţăranului Român, cel mai frumos (fost) muzeu, aici poţi să mergi la Colegiul Noua Europă sau la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei, cu incredibila lui bibliotecă şi cu oamenii lui minunaţi. Afli mereu ceva când mergi pe stradă sau vorbeşti cu oamenii, este locul unde faci planuri şi găseşti soluţii.

Îmi place la fel de mult şi la Iaşi. Este un oraş cu adevărat frumos, luminos şi mult mai prietenos decât Bucureştiul. Îţi odihneşti sufletul plimbându-te pe străzile lui cu istorie la fel de multă ca în Bucureşti, dar mai discretă, tainică, ascunsă sub copaci şi flori. Ajungi să cunoşti repede oamenii pe lângă care treci şi discuţiile care se iscă sfârşesc, inevitabil, în filosofie. Iaşul are izul oraşului care a fost capitală şi nu mai este: de aici şi avantajul de a nu avea mare lucru de înfăptuit în istorie şi de a-şi lua răgazul să contemple înţelesuri, valori şi principii. Lentoarea şi curiozitatea, cheful de vorbă şi de stat al ieşenilor îi leagă într-un fel de relaţie de rubedenie nevăzută, iar simbolurile mari ale oraşului (Teiul, Bojdeuca, Palatul, Teatrul, Universitatea, Mitropolia) dau acestei legături un blazon tainic.

Dar Bucureştiul şi Iaşul rămân la aceeaşi depărtare: ca centru şi periferie. Ce înseamnă asta? Filosoful Alexandru Dragomir explică, plecând de la Caragiale: „provincia îşi primeşte cultura din afară, eliberând realul ei propriu de problematica culturală specifică”. Altfel spus, într-o exegeză liberă: cu Centrul ne-am lămurit, el seduce pe bună dreptate prin putere şi strălucire. Pe de altă parte, trăind istoria prin delegaţie, cu directive şi decizii „de la Centru”, provincia îşi poate trăi şi ea realitatea la adăpostul insignifianţei. Fără vreo miză de prime-time, viaţa se ţese din poveşti personale şi proiecte eliberate de presiunea operei. Cultura (valorile centrului) şi realitatea se despart şi îşi urmează o viaţă separată. Asta, probabil, îl înfurie şi pe Eliade care, în colecţia de texte „Scrisori către un provincial” ceartă Moldova pentru lipsa ei de virilitate şi eroism. Dar provincia adăposteşte şi ea un tip de eroism: al articulării posibilului, în detrimentul acţiunii imediate, al timpului lent şi lung care potoleşte viteza clipei, al experimentului privat care se sustrage „proiectelor instituţionale”.

Chiar în definiţia lor, centrul şi periferia sunt inseparabile. La fel cum, într-o zi, un om nu poate doar să picotească sub un cireş şi nici doar să alerge ca un bezmetic prin căldura amiezii.

Eu vreau să tot colind drumul dintre Iaşi şi Bucureşti. Pe o autostradă – cu dublu sens, dacă se poate şi sunt de acord cei de la Bucureşti.