Iertare domnului Iuliu Maniu

Se întâmpla în închisoarea de la Sighet, acolo unde, peste doi ani murea şi cel mai consecvent unionist basarabean, Ion Pelivan. Au fost aruncaţi în gropi comune, ca nişte prizonieri de război păgâni, fără rugăciune şi fără ca românii să ştie. Ei, care ne-au dăruit credinţa în noi înşine şi în viitorul comun. Iancu Flondor, ctitorul renaşterii Bucovinei, a ratat umilinţa încarcerării, murind "la timp”, la puţină vreme după Marea Unire, dezamăgit şi el să vadă cum, pe credinţa şi sacrificiul generaţiei unioniştilor se caţără oportuniştii şi profitorii. Vezi, mai nou, cohorta de "patrioţi lucrativi”, pe care Revoluţia din Decembrie 1989 i-a aruncat la liman, ca o maree neagră, ce lasă în urmă gunoaiele.

Iuliua Maniu nu era rodul întâmplării, ci legatarul testamentar al unui ideal care cobora până în veacul XVIII, când învăţaţii Şcolii Ardelene au dăruit naţiunii incipiente valorile intelectuale ale Renaşterii: demnitatea trecutului şi trăinicia latinităţii. În lipsa acestora, construcţia identitară ar fi fost lipsită de fundament.

Revoluţia paşoptiştilor ardeleni a înălţat propileele templului naţional. Iar între conducătorii naţiunii, cel mai proeminent a fost Simeon Bărnuţiu. Iuliu Maniu venea dintr-o familie de nobili români, dintre cele puţine care rezistaseră maghiarizării. Prin bunicul patern, Teodor, căsătorit cu Ileana, sora lui Simeon Bărnuţiu, Maniu cobora din stirpea ilustră a luminatorilor naţiunii române. În anul 1864, tatăl lui Iuliu, Ioan Maniu petrecea aproape 6 săptămâni la Iaşi, la căpătâiul lui Simeon Bărnuţiu, profesor de Drept la Universitate, înainte de a-l aduce acasă, unde va muri curând. Şi filiaţia ilustră nu se opreşte aici. Mama lui Iuliu Maniu, Clara, era sora lui Ioan Coroianu, cel căsătorit cu Dorina, fiica lui Ioan Raţiu, nimeni altul decât liderul Mişcării Memorandiste, care a pregătit actul de la 1 Decembrie 1918. Aşadar, trei dintre marile familii româneşti din Ardeal fac parte din arborele genealogic al lui Iuliu Maniu. În atari condiţii, mai poate fi vorba despre preeminenţa întâmplării în istorie? Răspunsul ni-l dă mai degrabă învăţătura creştină: Dumnezeu lucrează prin oameni, în opera Lui de îndrumare/limpezire a neamurilor. Iuliu Maniu este proba acestei lucrări adânci, arhetipale. Nu a fost singur, ci parte a unei constelaţii de vizionari din care mai fac parte Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Hossu, A. Vaida Voievod şi mulţi alţii. Iar când îi punem la un loc pe toţi cei care la 1918 au căzut în balanţa istoriei, nu se poate să nu ne treacă un fior: de unde vine această generaţie de ctitori? Desigur, din legătura lor temeinică cu istoria şi din idealismul credinţei în neamul românesc. Atunci când aceste valori lucrează, România este puternică, adică sufleteşte bogată. În contrapartidă, atunci când oamenii mediocri ajung să ne diriguiască, România sărăceşte şi decade. Vezi starea de spirit de astăzi în anul Centenarului, ce ar trebui să mobilizeze energiile, idealismul şi credinţa noastre. În lipsa acestor valori, mi-e teamă că vom bifa nu o sărbătoare a Renaşterii românilor de pretutindeni, ci doar nişte ceremonii patriotarde.

Pe marele Iuliu Maniu, aproape l-am uitat. Dovadă că în ziua comemorării martiriului său, în chiar anul Centenarului, prea puţini ne-am amintit de el. Aşa am intrat în acest an, cu o mărturie de inconştienţă şi impardonabilă uitare. În vechea Românie, Iuliu Maniu a fost mult mai mult decât o respectabilă personalitate politică. A fost un simbol al demnităţii naţiunii. I se spunea, cu reverenţa cuvenită unui ctitor de istorie, simplu, "domnul Maniu”. Aşa i se mai spune şi astăzi, după 65 de ani de la moartea sa, prin unele părţi ale Ardealului. De parcă ar fi faţă către faţă cu ardelenii lui.

Părintele Marius Vişovan, de la Sighet, militează de ani buni şi adună probe în vederea beatificării lui Iuliu Maniu de către Biserica Greco-Catolică. Doar aşa am mai putea corecta ignoranţa şi uitarea.

Acum 65 de ani, într-o noapte îngheţată, trupul fără suflare a lui Maniu era târât într-un sac pe scările închisorii de la Sighet şi aruncat într-o groapă comună. Lumea liberă afla abia peste doi ani că cel mai ilustru reprezentant al generaţiei unioniste din Ardeal a murit într-o închisoare comunistă din România. Românii au auzit abia peste câteva zeci de ani. Dar mulţi conaţionali nu au aflat nici astăzi. Chiar aşa: cum să-ţi mai aminteşti de Iuliu Maniu în ţara mediocrităţilor agresive, din vremea lui Dragnea şi acoliţii?

Mihai Dorin este istoric şi publicist