În Liga I avem de toate

Chiar dacă reluarea campionatului a picat ca un trăsnet imediat după încheierea Cupei Mondiale, nu înseamnă că trebuie să neglijăm fotbalul nostru cel de toate zilele şi să privim cu dispreţ olimpian revenirea la oile noastre. (Orice aluzie la o anumită echipă din Liga I este pur şi simplu întâmplătoare). Indiferent de ceea ce se întâmplă, cu fotbaliştii noştri, ei rămân ai noştri, indiferent de „naţionalitate, sex, rasă sau religie, români, maghiari, germani, argentinieni, ghanezi ş.a.m.d“. Ei şi numai ei ne vor mânca week-end-urile microbistice multă vreme de-acum înainte. Cupele Europene au devenit produs de lux, lipsite de oile noastre eurofantastice, iar campionatele străine de elită, „Serie A“ sau „La Liga“ nu mai sunt de nasul bietelor noastre televiziuni. 

Aşa că, vorba neaoşă a românului „revenons á nous moutons“. Nu puţină lume spune că al nostru campionat nu este chiar atât de jalnic precum susţin cei care-l urmăresc cu mare atenţie numai pentru a-l deplânge cu lacrimi de sânge (de crocodil). Avem unele echipe frumoase (chiar dacă multe dintre cele tradiţionale s-au cam dus), avem antrenori talentaţi, avem şi galerii civilizate, chiar şi fanii care sar carul, psalmodiind la degajările portarilor, ori trimiţând conlocuitorilor bezele de pe statuia lui Iancu, sunt copilaşi faţă de ultraşii din Varşovia, Atena sau Belgrad. Avem şi fotbalişti, doldora de talent, românaşi de-ai noştri, dar şi străini din ce în ce mai interesanţi, numai că rămânem în urmă la capitolul rezultate. Până la împlinirea promisiunilor lui Cosmin Contra, naţionala noastră înoată pe la coada Top 50 şi a uitat cum e treaba ceea cu calificările, iar echipele româneşti rămân de căruţă încă din primele tururi preliminarii, tinzând exponenţial spre nivelul „una plus una“ (UEFA Champions League & Europa League“). Păi de ce asta, oameni buni, din moment ce taman spuserăm că avem de toate cele în acest controversat fotbal românesc?

Atârnarea vizibilă a balanţei spre cluburile finanţate privat în raport cu cele alimentate din bugetul public a proliferat tipul managerului autocrat de tip Gigi Becali („eu dau banul, eu comand, executaaaaaa-reaaa“). De accesele lui Ioan Niculae de la Astra se vorbeşte de mai multă vreme, acum a ieşit la iveală şi satrapul de la CFR Cluj, Neluţu Varga, pe numele lui. Domnul Varga, ieşit de după şirurile de draperii ale unei discreţii insuficiente pentru a se pretinde un manager autoritar, a dat dispoziţia ca un antrenor să fie demis după trei meciuri oficiale. Dintre care unul soldat cu un trofeu câştigat pe terenul adversarului (şi ce teren, infernul din Bănie!), unul încheiat la egalitate (după un meci reuşit) şi o înfrângere în primul meci din preliminariile Ligii Campionilor, deşi mai există de jucat o manşă înainte de verdict. În Suedia, desigur, dar s-au înâmplat destule răsturnări de situaţie în Cupele Europene, chiar şi în favoarea echipelor noastre. Desigur, despărţirea a fost amiabilă, cu mulţumiri şi temenele, specifice oricărui comandant de după perdele, dar toată lumea a văzut logica regăţeană translată în inima Ardealului. Oamenii în jurul căruia s-a construit edificiul CFR, alde Camora, Deac, Culio, sunt mânji nărăvaşi dornici de afirmare, la vârsta optimă a performanţei, n-au cum să fie vinovaţi. Vinovat este, bineînţeles, Edi Iordănescu. Iar vremea când Neluţu al nost’ va ajunge precum Gigi să elaboreze schemele de joc ale echipei din Gruia, nu este departe. Cine ştie, poate chiar o fi venit de mult, că neofiţii n-au acces în spatele perdelelor.

FCSB a devenit un cimitir, nu al elefanţilor cum erau odată unele echipe binecunoscute, ci al tinerelor talente. Tănase, Benzar, Nedelcu, Florinel Coman au fost cândva mult lăudaţi de patron, laude care nu le-a adus altceva decât căderea în extrema cealaltă. Tânărul Moruţan, venit de la Piatra, a fost elogiat după repriza a doua din meciul cu Astra. Ca urmare, în următoarea partidă a devenit un anonim, iar în cea de-a treia va fi interzis, probabil, la prima echipă.  Craiova l-a cerut insistent pe experimentatul Andrei Cristea pentru a deveni, la vârsta lui, un oştean la curtea regelui Mitriţă (??), iar Astra este în stare să sacrifice un vârf de succes, Llullaku, pentru o misiune imposibilă: reabilitarea lui Alibec, fotbalist care arde de nerăbdare să se alinieze coştiincios strategiei lui Măldărăşanu. La Dinamo încep să se lege unele lucruri numai din momentul când s-a dovedit că Ionuţ Negoiţă nu prea mai este interesat să-şi valorifice cunoştinţele în domeniul managementului fotbalistic.

În concluzie, avem fotbalişti, avem echipe, avem de toate şi, ca un corolar, nu avem, de fapt, nimic. Fiindcă managementul de la cluburi este cum este şi nu promite nimic bun.

PS: La Iaşi, lucrurile par a merge bine. Ieşeanul trecut prin toate cele se întreabă, săracu’, cât va mai dura binele ăsta.