IN MEMORIAM: Existenţa unei făpturi mirabile în regatul frumuseţii nepieritoare

Darul minunatei înfăţişării fizice se împreuna fericit cu luminiscenţa lăuntrică, cea sufletească. Acest tot armonic lăsa impresia puternică a unei modelări exemplare. Ceea ce Ecaterina primise din părinţi în părinţi, prin acea educaţie a iubirii şi a exigenţei, sporea cu vieţuirea ei zilnică sub binecuvântarea frumosului în formele lui elevate. Dobândise încă din copilărie voluptatea dedulcirii din zăbava cetitului cărţilor. Nu trecea zi aproape, fără un ritual „vinovat”. Era trimisă la somn înainte de miezul nopţii. Dormea în odaia mai mare a modestei locuinţe din centrul Constanţei şi după ce părinţii închideau uşa celelaltei încăperi, aprindea veioza, o trăgea sub plapumă, ori cearşaf, şi se mai înfrupta din marea ei plăcere, lectura. Fată cuminte, care n-ar fi ieşit cu nici un chip din cuvântul părinţilor, păcătuia printr-o nesupunere de mare nobleţe. Tot în acea vreme a început a se împărtăşi din merindea unică a spectacolului de teatru şi de operă. Frecventa cu asiduitate, mai ales cu Aneta, mama ei, pentru care fata aceasta cu stea în frunte era lumina ochilor, scenele constănţene. Pasiunea pentru izvodirile frumosului artistic a înflorit în cetatea Bucureştilor. A păşit în această lume fascinantă călăuzită de marele artist liric David Ohanesian. La Constanţa o iniţiase în universul liric tenorul Vasile Moldoveanu, cel care avea să facă o strălucită carieră internaţională. Perioada bucureşteană, 1959-1961, când a urmat cursurile Şcolii Tehnice de Stenodactilografie în limba franceză, ca urmare a scoaterii ei din examenul de admitere la Universitatea Bucureşti din pricini cadriste, a fost una fastă, a rafinării gustului artistic.

Venind la Iaşi în 1963, când, din luna octombrie, am devenit prieteni, Ecaterina, studentă la Facultatea de Filologie, Secţia Franceză, a Universităţii „Al.I. Cuza”, a simţit că a păşit într-un regat al spiritului academic şi artelor. Rezona din toată fiinţa cu cetatea aceasta a umanioarelor, pentru că se acorda cu profunzimea etosului său, cu sensibilitatea ei de o factură specială, cu mistuitoarea atracţie pentru frumos. La Iaşi, spre deosebire de Constanţa, oraş levantin, cu o amprentă negustorească şi de navigaţie, ce nu se potrivea cu firea ei, era în largul său. Împreună, în cei doi ani şi ceva de prietenie curată şi în aproape 55 de căsătorie, am ucenicit împreună la clasici. În Iaşi ni s-au deschis cămările cele pline de comorile zămislite de zugravii de subţire din celestul târg şi din tot cuprinsul României. Mulţi ne-au devenit prieteni şi privilegiul de a avea în casă, sub ochi, priveliştile lor încântătoare, ne-a dăruit satisfacţii fără seamăn. Artiştii o preţuiau şi ea, la rându-i, îi venera. La zi aniversară veneau acasă la noi să o firitisească şi aduceau drept ofrandă o pânză. Îmi amintesc de multe asemenea emoţionante momente. Se întâmpla în mai, în ziua de 18. Casa noastră era potopită de flori. Cele naturale, atât de iubite de Doamna mea, se împerecheau divin cu trandafirii dintr-un „Buchet omagial” ai Maestrului Dan Hatmanu. În alt an, nu de mult, Cela Neamţu, luând parte la celebrarea sărbătoririi de 75 de ani, i-a oferit Ecaterinei (Tinel, Tinuş, cum era dezmierdată) o ie strălucitoare într-o ramă de tablou. De ar fi îmbrăcat-o i-ar fi venit turnată, cu frumuseţea peste frumuseţe, într-un întreg. Nu doar acasă îi primea cu drag pe creatorii de frumos, ci şi în cealaltă casă a sufletului ei, la Liceul de Informatică, unde invita la întâlniri memorabile scriitori, actori, cântăreţi, compozitori şi artişti plastici. Se iscau cu mintoşii copii ai şcolii, în sufletele cărora aruncase seminţele frumosului, dialoguri de neuitat o viaţă. Ca director a lăsat şcolii şi o piesă de tezaur artistic, bustul patronului liceului, Grigore Moisil, realizat la iniţiativa sa de sculptorul Ion Buzdugan, la un moment, cel al marcării a 25 de ani de întemeierea şcolii. Lucrarea stă de atunci de strajă în faţa edificiului central al Liceului ca un simbol al aspiraţiei spre desăvârşire a generaţiilor succesive.

Trăiam amândoi sub cerul spuzit de stelele artelor frumoase. Eram părtaşi în ateliere la geneza actului creator, ne bucuram cu meşterii la expoziţii în acele clipe ale încununării. Tăifăsuiam cu ei uitând şirul timpului. Pe Adrian Podoleanu şi pe doamna Georgeta, cu care legasem o prietenie din cele neprihănite, i-am însoţit la Galaţi spre a fi martori la emoţia fără egal a ieşirii în lume a demiurgului într-un alt cadru decât cel ieşean. S-a petrecut la fel de cald şi cu alţi artişti. Din acest climat al afinităţilor elective şi al prieteniei cinstite s-a născut colecţia noastră de artă, alcătuită în mare parte din darurile Domniilor lor, fruct al unei empatii reciproce şi de adâncime. Având norocul unor asemenea exerciţii de admiraţie şi de fraternă solidaritate am ieşit, şi eu şi Ecaterina, mereu îmbogăţiţi spiritualiceşte.

Din chipul şi trupul Ecaterinei, modelate de un meşter neîntrecut, izvora în această ambianţă lumina taborică a duhului artistic. A bucurat-o din plin cât a fost „trestie gânditoare” pe pământ. Trag nădejde că şi acolo, în ceruri, unde a urcat în 20 septembrie 2020, e înconjurată de icoanele zugrăvite cu frumuseţile cu care ne-a fericit Dumnezeu şi meşterite cu putere cerească de meşterii cei mari. Şi nu poate fi altfel, pentru că, prin voia Proniei, raţiunea de a fi a Ecaterinei în lumea de jos şi în cea de sus e frumuseţea ca marcă inconfundabilă a făpturii sale. Cinstind iubirea sa de frumos, ne-am gândit ca la un an de la marea trecere să etalăm la Muzeul Unirii câteva din lucrările colecţiei noastre şi să lansăm ediţia a doua, revăzută şi mult adăugită, a Albumului „O colecţie a afinităţilor elective, colecţia familiei Ilisei”, alături de cartea „Amintiri în rama prieteniei. Gânduri pentru familia Ilisei”, semnată de Timotei Aioanei. Evenimentul se desfăşoară la Muzeul Unirii, sâmbătă 18 septembrie, de la ora 11, sub genericul „In memoriam Ecaterina Ilisei”.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist