Înapoi în 1990

1. Două vorbe despre BOR

Probleme cu ortodoxia? N-am. Sunt la fel de încântat ca întotdeauna de teologia dogmatică ortodoxă, de apofatism, de marii ei mistici (și de misticii tuturor religiilor).

Am însă, de multă vreme, probleme cu BOR.

Înainte de 1990 problemele astea erau 3: lașitatea, Securitatea și slugărnicia.

Lor li se adaugă observația pe care o face Nicoalei Steinhart în „Jurnalul fericirii”: alianța dintre BOR și PCR pe temele ultraconservatoare: politica anti-avort, cea anti-divorț, alianța împotriva spiritului rebel all tinerilor.

Cu minime diferențe, care țin de faptul că PCR era un partid ateu, BOR s-a comportat în perioada comunistă la fel ca biserica catolică din Spania pe vremea lui Franco: a susținut deschis autoritarismul puterii și i-a livrat teme naționaliste de legitimare, cu condiția ca puterea să susțină la rândul ei temele ultraconservatoare de pe agenda bisericii, lucru pe care puterea l-a făcut fără să clipească.

Chiar și disidenți ca părintele Calciu sau monahul Cleopa, în pricipiu ostili PCR, susțineau deschis politica PCR în materie de avorturi și de divorțuri, ca și mijloacele prin care politica respectivă era pusă în practică.

După 1990 principala problemă a fost refuzul BOR de a-și clarifica trecutul recent, în principal colaborarea cu Securitatea și alianța cu PCR pe temele ultraconservatoare.

La fel de grav și de scandalos, BOR și-a descoperit, ca mulți alții, anticomunismul postcomunist, declarându-se, în dispreț fățiș față de adevărul istoric, victimă a comunismului.

A urmat apoi mizerabila reacție a BOR față cu tragedia de la Colectiv, care a demonstrat odată în plus incapacitatea tradițională a BOR de a înțelege modernitatea, spiritul urban și, în general, tinerii. Nu e nicio diferență de substanță între reacția asta și diatribele BOR din anii ‘70 și ’80 împotriva rockului, a minijupelor, a tinerilor pletoși șamd.

Iar cel mai grav e faptul că BOR refuză constant să accepte caracterul laic al statului român și intervine constant pentru a cenzura politici publice uzând de un grotesc șantaj electoral.

BOR e o instituție stricată din cap până-n picioare, principalul susținător al autoritarismului, al ultraconservatorismului și al naționalismului etnic, față de care nu am decât dispreț.

2. Antieuropenismul revizitat

În primăvara lui 1990, până la alegerile din Duminica Orbului, opoziția – și cea din stradă (Piața Universității), și cea politică, și exilul, și presa – cerea insistent prezența la alegeri a observatorilor străini, care să garanteze cât de cât corectitudinea alegerilor.

„Reprezentanții ONU”, ziceam pe atunci. Nu mai știu de ce ONU și nu OSCE, nu mă-ntrebați. Fapt e că toți antifeseniștii ceream să fie acceptată la alegeri prezența reprezentanților ONU.

În replică, Adevărul, principalul ziar pro-fesenist al epocii, a publicat un articol cu un titlu de neuitat: „ONU? O, Nu!” Pe ideea ceaușistă, preluată și de FSN, că să nu se amestece străinii în treburile noastre.

Decizia României (a lui Dragnea, de fapt) de a sabota împreună cu Cehia și Ungaria o declarație comună a statelor UE mi-a adus aminte de articolul ăa din Adevărul. Asta și pentru că de la o vreme am început să retrăiesc emoțiile de atunci: frică (pentru că puterea sabota fățiș democrația, la fel ca acum), ură (fiindcă revoluția fusese pro-democratică și pro-europeană, în timp ce puterea era autoritaristă și anti-occidentală), disperare și furie.

Ne-am întors în 1990. Pentru cei care nu știu nimic despre anul ăla, uitați-vă la PSD, la CpF, la BOR și la o parte din PNL și-o să înțelegeți ce era FSN și de ce eram un antifesenist intratabil.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist