Însemnele

M-au înfiorat seninătatea şi zâmbetul cuceritor cu care preşedintele Joe Biden a spus după summitul NATO ţinut la Varşovia că Europa trebuie să se pregătească să strângă cureaua, căci sancţiunile impuse Rusiei vor avea costuri, iar Europa va fi afectată.

Cel de-al 46-lea preşedinte al Statelor Unite a spus că va fi afectată şi America, dar nu a insistat prea mult asupra acestui fapt. Sigur va fi afectată şi America, dar criza va lovi în primul rând Europa.

În ce ne priveşte, noi suntem obişnuiţi să strângem cureaua încă de pe vremea lui Ceauşescu, când singurele produse ce se găseau la raft erau creveţii vietnamezi şi conservele de fasole, ca şi borcanele de sfeclă roşie murate în oţet, de altfel, care însă nu se găseau întotdeauna. Atunci pentru noi, tacâmurile de pui erau nişte delicatese; dacă prindeai două pungi, mâncai din ele, făcând ciorbă, tocăniţă sau supă o lună întreagă. Tacâmurile însă deveniseră şi ele o raritate, trebuia să stai la o coadă de două sute de metri ca să cumperi două pungi de tacâmuri, efortul era răsplătit acasă cu atâta bucurie de întreaga familie, încât dincolo de frigul şi umilinţa îndurate, şi de timpul pierdut, în sânul familiei te simţeai ca Sfântul Petru la porţile raiului.

Eram obişnuiţi şi cu salamul de soia, eram obişnuiţi să stăm cu caloriferele reci, fără curent electric. Eram obişnuiţi să circulăm cu maşinile, unii în zilele pare, alţii în zilele impare. Dar cum se vor obişnui oamenii care trăiesc azi în Europa occidentală cu aceste lipsuri? Ei nici nu-şi pot imagina ce le poate oferi viitorul care se va întoarce în trecut. Dar se pare că istoria evoluează în spirală, astfel că patimile şi coşmarurile trăite de alte generaţii se pervertesc în unele noi, la fel de traumatizante, la care noile generaţii vor trebui să se adapteze. Nu-i da, Doamne, omului cât poate duce. Fă-l să înţeleagă că vanitatea şi orgoliul său nemăsurat îl vor duce la putere. Se vor obişnui oare occidentalii să-şi ducă traiul cu grija zilei de mâine? În numele cărei cauze? În numele cărui ideal nobil?

Oare sărăcia spre care ne îndreptăm cu toţii ne va face mai solidari, mai puternici? Sau unitatea de care dă dovadă în prezent spiritul european se va risipi ca o perdea de fum atunci când va veni scadenţa?!

E vorba, totuşi, de circa 447 de milioane de oameni. Îi vom putea stăpâni ţinându-i în frig şi beznă? Va rezista economia Germaniei – motorul Europei – valurilor de scumpiri la gaze, combustibil şi energie electrică?! Dacă economia Germaniei se va gripa, ce se va întâmpla cu economiile celorlalte ţări? Ce se va întâmpla cu economia ţării noastre?

Strângerea curelei din epoca ceauşistă s-a soldat în cele din urmă cu căderea regimului comunist şi cu execuţia lui ceauşeştilor într-o zi sfântă pentru poporul român. Acum dacă ne întoarcem şi nu numai noi, ci şi o mare parte din Europă, la preceptele lui, de ce l-am mai executat?! Oare o altă soluţie pentru ieşirea din actuala criză nu există decât aceste sancţiuni ce ne vor lovi economia europeană cu forţa unui uragan dezlănţuit de la Est la Vest sau poate viceversa? Credeţi că procedând astfel vom putea oferi altor generaţii o lumea mai fericită şi mai prosperă?! Nu cumva, odată instaurată, sărăcia şi grija zilei de mâine se vor perpetua?!

Discursurile lui Biden mi-au plăcut. Şi primul, şi al doilea. Le-am ascultat cu maximă atenţie. Biden a vorbit concis. Lovind la ţintă. Fiecare cuvânt al său s-a înfipt ca un cui în mintea europenilor.

În timpul primului discurs, zâmbetul său a fost senin, cuceritor. În al doilea discurs, preşedintele a schimbat tonul. S-a dezlănţuit ca un uragan la adresa Rusiei lui Putin. A avut perfectă dreptate. Putin e un criminal, dar asta nu rezolvă problema. Căci nebunia lui trezeşte reacţii în lanţ ce inflamează tot mapamondul.

Discursul lui Joe Biden m-a subjugat, dar în acelaşi timp m-a şi înspăimântat. Ascultându-l, mi-am dat seama că jocurile sunt de mult făcute şi că lumea e preocupată mai mult de război, şi nu există, cel puţin deocamdată, prea multe şanse pentru pace.

***

Cumplita foamete din Ucraina din anii 1931-1932, provocată de politicile criminale ale lui Stalin şi ale acoliţilor săi, în urma căreia au murit circa 10 milioane de oameni, dar şi Marea Foamete din Basarabia din anii 1946-1947, imediat după război, soldată cu 300 000 de morţi, şi multe cazuri de canibalism, ca de altfel şi foametea din Ucraina, dar şi foametea din România din anii 1946-1947 (cauzată de secetă, de distrugerile de război, de lipsa forţei de muncă – mulţi bărbaţi au murit pe front, alţii au fost duşi în lagărele de concentrare siberiene, dar şi de reforma agrară din 1945, impusă tot de sovietici), ar trebui să ne dea mult de gândit.

Desigur, atunci, în mare, foametea a avut alte cauze, unele dintre ele expuse succint mai sus; acum criza alimentară, de care este preocupată aproape toată mass-media de pe mapamond, are, desigur, alte cauze, dar s-ar putea să aibă acelaşi efect.

Ciudat este faptul că liderii lumii trag semnale de alarmă, anunţând din timp în timp că această criză ne va lovi în curând; însă niciunul dintre ei nu a anunţat că a luat măsuri concrete pentru prevenirea acestui flagel. Ci, dimpotrivă, măsurile care se iau vor accelera şi vor extinde la scară planetară criza ce se apropie.

Aţi auzit cumva de un summit dedicat iminentei crize alimentare? Eu, parcă, nu am auzit. Summitul NATO e preocupat de asigurarea păcii. Aici politica e foarte clară: pacea nu poate fi asigurată decât prin creşterea cheltuielilor pentru înarmare, care au ajuns azi, în contextul războiului din Ucraina, la o cotă fără precedent. Crescând procentul cheltuielilor pentru înarmare, statele lumii vor aloca automat mai puţine fonduri pentru prevenirea crizei alimentare. Şi faptul acesta e limpede ca bună ziua.

Mai sunt apoi şi criza energetică, şi crizele provocate de pandemie şi de conflagraţie. Cum va putea face faţă lumea acestor provocări?! Oare înarmându-ne până dinţi, vom putea lupta mai bine împotriva spectrului foametei planetare ce pluteşte la orizont?! Oare politica înarmării ne va putea scăpa de sărăcie lucie şi de extincţia prin inaniţie şi antropofagie?

***

Cu mulţi ani în urmă, întâlnindu-l în cadrul Zilelor revistei „Convorbiri literare” pe poetul Evgheni, traducător şi prieten cu mulţi scriitorii basarabeni, dar şi ieşeni, cărora le-a tipărit câteva antologii la editura sa, l-am întrebat ce fel de figură e ministrul de externe Serghei Lavrov şi dacă e adevărat că scrie versuri…

O, Lavrov e mare figură, a răspuns Stepanov. Are o morgă care sperie adversarul, însă nu e lipsit de umor. E un mare degustător de whisky-uri şi un fumător înrăit… Cred că sângele său armenesc îl face să fie un bun negociator. Lavrov ştie să scoată profit şi din piatră seacă. Îl ajută, desigur, şi figura sa mereu încruntată.

Faţa sa seamănă cu o mască mortuară, care te priveşte parcă dincolo de timp şi spaţiu.

Exact, răspunse Stepanov. Orice i-ai spune şi în orice situaţie s-ar afla, nu vezi pe faţa sa nici o tresărire. Ea e mereu aceeaşi. Când Lavrov spune o glumă, chipul său rămâne la fel de întunecat ca şi atunci când ne dă o veste proastă.

Dar ce fel de poezii scrie?

Poezii sumbre. Foarte sumbre. Dintre cele mai sumbre care s-au scris vreodată…

Mai sumbre decât Plumb-ul lui Bacovia?

O, da. Plumb-ul lui Bacovia e floare la ureche pe lângă plumbul pe care-l emană versurile lui Lavrov… L-am publicat la editura mea şi ştiu cum sună…

Dar Putin?

Ce-i cu Putin?

Ce fel de figură e Putin şi cum se împacă cu Lavrov?

Se împacă bine. Lavrov îi suflă în coarne lui Putin ca să-şi menţină poziţia, dar îl şi temperează, când Putin e nu prea nervos.

Dar voi cum vă împăcaţi cu el?

A trebuit să ne obişnuim. Ştii, adăugă el, Putin pare puternic. De neclintit. Însă, cum să-ţi spun, puterea lui nu e chiar a lui. El e puternic atât cât vrea America să fie puternic. Dar dacă America îşi va lua la un moment dat mâna de pe el, Putin se va spulbera…

Cum aşa?! am zis.

Vezi, mi-a răspuns Evgheni, America are nevoie de un băiat rău care să agite spiritele, ca să se poată înarma. Are nevoie să arate cu degetul unde e pericolul, căci altfel, dacă pericolul n-ar exista, congresmenii americani nu ar putea aloca atâtea mii de miliarde înarmării şi mediul de afaceri ar avea de pierdut. Putin joacă acest joc destul de periculos. El e băiatul rău care dispune de arme nucleare şi rachete. America îi stimulează mereu orgoliul, iar Putin se crede chiar puternic. Va veni însă momentul când America îi va trage preşul de sub picioare, iar Putin se va prăbuşi.

Lasă, Evgheni, nu mă mai îmbrobodi, i-am zis. Poţi să te dai de două ori şi peste cap: n-ai să mă convingi. Putin nu e un produs american ştanţat de mediul financiar de peste ocean, el e un produs ce poartă însemnele KGB-ului sovietic.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist