Iohannis şi Johannis

Pomeneam lunea trecut de un articol din săptămânalul Der Spiegel apărut online chiar în ziua primului tur al prezidenţialelor, semnat de jurnalistul freelancer specializat pe Europa de Sud-Est Keno Verseck, sub titlul destul de dur "Preşedintele României Iohannis înainte de vot – Eroul care a eşuat şi care totuşi va câştiga" (Rumäniens Präsident Johannis vor der Wahl – Der Held, der versagte – und doch siegen wird).

Haideţi să vedem, pe scurt, ce-i reproşează autorul, care-şi începe articolul după cum urmează: "A fost cândva eroul ţării sale: Klaus Johannis, preşedintele de etnie germană al României a ajuns acum cinci ani în funcţie în urma unui spectaculos vot de protest. Mulţi alegători au sperat de la el o Românie mai bună: mai stat de drept, mai prietenoasă faţă de cetăţeni, mai puţin coruptă. Acum, la sfârşitul primului său mandat, cei mai mulţi dintre adepţii săi sunt dezamăgiţi. Pentru că: Johannis aproape că nu şi-a îndeplinit niciuna din promisiunile sale electorale."

Ciudată concluzie, având în vedere că, făcând apoi un mic bilanţ contextual, reies destul de limpede limitările constituţionale ale preşedintelui român. "Multe /din cele promise, m.a./ le-a realizat ca primar al Sibiului. Ca şef de stat într-un sistem semi-prezidenţial cu competenţe limitate în privinţa politicii interne, ar fi avut nevoie de condiţii politice stabile şi de un executiv favorabil, hotărât, ca să se apuce de reforme – ambele n-au existat în ultimii cinci ani."

Păi, şi atunci??

În continuare, Verseck preia apoi cele două clişee cu prisosinţă vehiculate de mass-media din ţară, anume "tăcerea şi pasivitatea", reproşându-i faptul că a făcut prea puţin uz de posibilităţile ce i-ar fi stat la dispoziţie: dreptul său de veto împotriva executivului, de-a iniţia dezbateri publice, de-a media de dialogul cu instituţiile de stat şi organizaţiile civice ori de cometenţele sale largi în privinţa politicii externe.

De acord, lucrurile acestea i se pot reproşa (în grade diferite) lui Iohannis, dar cine ştie prin ce-a trecut România nu în ultimii cinci, ci în ultimii şapte ani (din 2012, adică, de pe vremea sinistrului USL), ştie şi că Iohannis a avut de-a face cu un partid-stat (PSD aşa a funcţionat în toate ipostazele sale: ca partidul-stat care vrea să controleze tot banul public şi, evident, şi justiţia) care trebuia măcinat mărunt. Dacă mă întrebaţi pe mine: da, a fost nevoie de aceşti patru ani jumate din mandatul lui Iohannis "mutalăul" de până la alegerile europarlamentare ca tactica şi strategia lui să poată începe a da roade.

Verseck îşi încheie articolul arătând că Iohannis ar fi devenit mai modest în materie de promisiuni electorale, sloganul lui fiind "O Românie normală", dar că "cei mai mulţi români, care oricum sunt fatalişti cronici când vine vorba de propria ţară, şi-au pierdut credinţa în normalitatea aceasta la treizeci de ani de la prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu".

Interesant este că Verseck a mai publicat şi în 2016 un articol destul de dur dedicat lui Iohannis, sub titlul "Diletantul" (Der Dilettant, Spiegel, 12.03.2016), concluzia lui de atunci fiind la fel de acidă: "Preşedintele de origine etnică germană Klaus Iohannis a venit cu mari promisiuni de reformă, dar îndeplinirea funcţiei sale este un dezastru". De la ce pornise acel text? De la retragerea Ordinului "Steaua României" lui Laszlo Tökes. Articolul lui Verseck păcătuieşte prin faptul că nu chestionează motivul, reieşind că, vezi Doamne, "taman preşedintele României Klaus Johannis, el însuşi membru al unei minorităţi" i-a retras lui Laszlo Tökes cea mai înaltă distincţie a ţării obţinută în 2009 "pentru lupta sa împotriva dictaturii".

Iată motivul, foarte succint, cu vorbele lui Iohannis: "Cel care acordă o distincţie vrea să-i recunoască un merit. Cel care primeşte, acceptă, trebuie să recunoască România şi Constituţia României. Având în vedere toate cestea am decis să retrag ordinul Steaua României dl. Laszlo Tokes"

Pentru punerea la curent în chestiune, evident că trebuie amintită fapta care a dus la retragerea OSR: în 27 iulie 2013, Laszlo Tökes i-a cerut lui Viktor Orban, premierul Ungariei (prezent la lucrările Universităţii de Vară "Balvanyos") ca împreună cu Guvernul pe care îl conduce să construiască "un sistem de cooperare naţională", astfel încât să ofere "protectorat" Transilvaniei, "aşa cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud" (www.gandul.info) .

P.S. Oare ce părere va fi având Verseck despre Iohannis acum, după anunţul din weekend, conform căruia preşedintele proaspăt reales al României va primi în 2020 Premiul Carol cel Mare al oraşului Aachen? Mda, stranii lucruri se-ntâmplă în politica asta europeană, dacă un preşedinte "diletant" şi "eşuat" (dar reales!…) primeşte o distincţie, totuşi, de anvergură cel puţin europeană. Ceva trebuie că a făcut el bine în toţi anii aceştia, nu? Fie şi numai lucrurile cele mai importante (menţionate-n motivaţia acordării premiului): menţinerea României pe coordonatele statului de drept şi ale integrării europene. Prea puţin? Pentru românii cârcotaşi (şi "cronic fatalişti"), probabil că da. Mare scofală, să încerce PSD-ul să-ţi sape groapa, să sape groapa României proeuropene de prin 2012 încoace şi să ajungă să cadă singur în ea.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist