Istorie intelectuală la Roger Chartier (I)

Format iniţial în mediul istoric al şcolii de la Annales, Roger Chartier va fi, la sfârşitul deceniului opt al secolului XX, unul dintre cei mai importanţi promotori ai „noii istorii” (sau, mai exact spus, al „noii” noi istorii), orientare care va marca o schimbare profundă în metodologia cercetării istorice impunând teme de analiză şi abordări multidisciplinare care vor revoluţiona domeniul. Perspectiva culturală fusese gândită iniţial de Chartier – istoric specializat în abordarea relaţiilor complexe dintre literatură, politică şi societate în sec. XVI-XVIII în Franţa – ca o cheie de decriptare ce utilizează metodele cantitative ale istoriei seriale şi economice, ce focalizează cercetarea asupra educaţiei, tipăriturilor sau a mecanismelor culturale care determină schimbările sociale. El va întemeia însă, de fapt, în prelungirea cercetărilor istoricilor de la Annales, o adevărată „socio-istorie a practicilor culturale”. Format în atmosfera tare a filosofiei lui Michel Foucault, cu influenţe asumate din Paul Veyne, Michel de Certeau, Louis Marin sau Pierre Bourdieu, Roger Chartier construieşte un discurs istoric puternic conceptualizat, care se plasează metodic dincolo de dezbaterile şi polemicile tradiţionaliştilor sau de influenţele structuralismului lingvistic în istorie, urmând o cale proprie, o epistemologie care se metamorfozează într-o adevărată filosofie a vieţii, care ar putea fi numită via media, după formula lui Florin Platon. „Via media” este expresia poziţiei sale echilibrate între abordarea tradiţională, specifică primei faze a istoriei culturale, care „îşi propunea să reconstituie decupajele care îi erau proprii (litterati – ilitterati, savant-popular, cultură scrisă-cultură orală etc.) în funcţie de structurile sociale preexistente, pornind de la premisa stabilităţii acestora, în timp ce, noua istorie culturală şi-a stabilit drept scop reconstruirea socialului în funcţie de natura expresiilor culturale analizate şi de aspectele lor caracteristice”. Poziţia lui Chartier se distanţează, în egală măsură, şi de excesele adepţilor „cotiturii lingvistice” (linguistic turn) care, pe urmele lui Foucault, vorbesc de „autonomia discursului” şi de relativizarea excesivă a socialului. Faţă de aceste extreme, crede Alexandru Zub, istoricul francez „după unele experienţe istoriografice consumate pe linie cantitativistă ori serială, a făcut o întoarcere semnificativă spre părinţii fondatori ai Analelor. L. Febvre şi M. Bloch, al căror îndemn esenţial era, se ştie, ca istoricul să rămână legat cât mai strâns de viaţă şi să considere că oamenii constituie singurul obiect al istoriei”.

Roger Chartier însuşi subliniază această poziţionare într-un articol programatic, publicat chiar în Annales, unde analizează „criza istoriei mentalităţilor” şi propune o nouă viziune asupra istoriei culturii care să înglobeze şi analizele reprezentărilor sociale precum şi perspectivele de interpretare propuse de „estetica receptării” conceptualizată de H. Jauss. El va introduce, ca nume al unui capitol al studiului său, o formulă definitorie pentru înţelegerea noii orientări pe care o ia disciplina: „de la o istorie socială a culturii la o istorie culturală a socialului”. Această perspectivă a unui filtru „cultural” prin care să să fie recitite „textele” trecutului va constitui o schimbare de paradigmă care va afecta istoria intelectuală franceză. Ea va genera, la un alt important istoric francez contemporan, Cristophe Charle, o lectură istorică a „câmpurilor” culturale şi politice precum şi a intersecţiei ariei lor de manevră care va deschide, de asemenea, noi perspective de analiză fiind concepută ca o replică franceză dată unei lucrări celebre de „istorie intelectuale” a lui Carl E. Schorske.

Delimitările conceptuale operate de Roger Chartier asupra istoriei culturii (vom folosi acest termen care subînţelege şi sensul explicitat înainte de „istorie culturală a socialului”) sunt realizate prin raportare la ceea ce în spaţiul francez şi american a fost denumit (cu diferenţe semnificative de înţeles între cele două abordări, datorate, potrivit lui Chartier, faptului că „fiecare istoriografie naţională are un sistem conceptual bine definit, în interiorul căruia noţiuni diferite, vag delimitate între ele, intră în competiţie unele cu altele”) „istorie intelectuală”. În spaţiul american, pe care Chartier îl cunoaşte foarte bine şi unde viziunea sa asupra istoriei este intens discutată, istoria culturală este definită prin intersecţia a două domenii ce se condiţionează reciproc şi care acţionează împreună: intellectual history şi history of ideas. Într-un studiu, în care autorul îşi propune să delimiteze obiectul de cercetare specific „istoriei intelectuale” printr-o analiză comparată atât cu sursele americane amintite, cât şi cu cele franceze, şi unde urmăreşte parcursul acestui domeniu de la formele sale iniţiale de la începutul secolului XX până la configuraţiile sale actuale, Roger Chartier face şi o trecere preliminară în revistă a surselor americane care dau consistenţă celor două domenii amintite iniţial. Istoria intelectuală americană, apărută la începutul secolului ca efect al curentului „New History” este fondată de Perry Miller spre deosebire de istoria ideilor care reprezintă rezultatul unui program intelectual adoptat, la sfârşitul anilor ’30, de către Arthur Lovejoy, cel care va înfiinţa, în 1940, Journal of the History of Ideas. În analiza celor două domenii, Chartier pleacă de la definiţiile date de doi importanţi teoreticieni ai momentului: pentru Jean Ehrard – spune el –, istoria ideilor acoperă trei feluri de istorii: „o istorie individualizată a marilorr sisteme ale lumii, o istorie a opiniilor şi o istorie structurală a formelor de gândire şi de sensibilitate” în timp ce, continuă Chartier, pentru Robert Darnton istoria intelectuală cuprinde „istoria ideilor (analiza organizată a gândirii filosofiei de sistem, istoria intelectuală propriu-zisă (studiul gândirii informale, a mediului şi dezbaterilor care formează opiniile), istoria socială a ideilor (studiul ideologiilor şi difuzarea aceastora) precum şi istoria culturală (studiul culturilor privite din perspectivă antropologică, care include constructe asupra lumii şi mentalităţi colective”. Aceste definiţii funcţionale, care se înglobează reciproc, oarecum contradictorii între ele, sunt punctul de plecare pentru o evaluare istorică realizată de Chartier asupra conceptelor care au marcat evoluţia domeniului istoriei culturale în Franţa: de la „outillage mental” (L. Febvre), „mental habitus” (E. Panofsky), „modes de formation intellectuelle” (Marc Bloch) până la semnificaţiile diverse acordate termenului de „mentalité” de J. Le Goff, R. Mandrou, A. Dupront, E. Labrusse sau P. Chaunu şi care vor marca dominaţia metodelor şi temelor specifice „istoriei mentalităţilor” asupra reflecţiei istorice şi critice care făcea referire la cultură şi idei, precum şi la rezonanţa socială a acestora. Istoria mentalităţilor va determina atât o îmbogăţire metodologică a orizontului istoric prin preluarea temelor şi metodelor specifice antropologie şi etnologiei (care puneau accentul pe analiza gândirii şi a gesturilor colective referitoare la viaţă şi moarte, a credinţelor, a ritualurilor şi a simbolisticii culturale sau care făceau referire la conduite exemplare) sau ale istoriei sociale (care punea accentul pe ierarhii şi grupurile constitutive ale unei societăţi). (Continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi din 21 iunie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor