Justiţia şi politica

Tema justiţiei, amestecului politicului în actul de justiţie, a fost una centrală la noi în economia bătăliei politice şi de-a lungul multor campanii electorale. Să ne amintim de uriaşele proteste împotriva Ordonanţei de guvern 13 care au pecetluit pînă la urmă soarta lui Liviu Dragnea. Între timp au apărut însă destule semne de întrebare privind maniera selectivă în care a acţionat în destule situaţii DNA, în privinţa amestecului serviciilor secrete în unele procese cu miză politică şi manierei în care acţionează în destule situaţii chiar cei din sistemul de justiţie. Achitarea recentă a celor implicaţi în uciderea lui Gheorghe Ursu sau deciziile luate de înalte instanţe în privinţa pensiilor speciale, cînd le erau direct afectate interesele, au schimbat semnificativ percepţia publică în această privinţă.

Pe de altă parte am tot auzit în toţi aceşti ani cum trebuie să luăm exemplu de la democraţiile consolidate unde justiţia nu ar suferi de problemelor de la noi, mai ales din perspectiva influenţei politicului. Probabil că în destule situaţii e adevărat dar ideea că justiţia şi politicul sunt disociate este naivă. Vedem asta în Statele Unite, în Marea Britanie, în Franţa, în Israel. Un exemplu îl constituie chiar procesele, trei pînă acum, care i-au fost intentate lui Donald Trump. De regulă relatările din mass media autohtonă au prezentat capetele de acuzare şi, eventual, reacţiile, evident critice, ale lui Trump, fără să amintească de controversele enorme iscate peste Ocean. Nu doar o parte dintre contracandidaţii lui Trump, cel mai proeminent din acest punct de vedere fiind Vivek Ramaswamy, le-au considerat drept demersuri în principal motivate politic, ci şi o serie întreagă de reputaţi profesori de Drept. Chiar ultimul caz, legat de incidentele din 6 ianuarie 2021, este considerat extrem de subţire argumentat, mai ales pentru un proces de un asemenea impact şi de o asemenea semnificaţie istorică.

Desigur, de partea cealaltă, în zona liberală, poziţiile sunt diferite deşi şi acolo s-au auzit îndoieli exprimate chiar în mass media care este consistent simpatizantă a Democraţilor. Cert este că în ceea ce priveşte percepţia publică faptul că după fiecare proces intentat Donald Trump creşte în sondaje e un semnal că şi pentru o bună parte a americanilor procesele sunt motivate politic şi că justiţia funcţionează cu unităţi diferite de măsură din moment ce cazul lui Hunter Biden, împotriva căruia se adună dovezi tot mai solide care trimit în unele cazuri şi la preşedinte, se procedează cu totul altfel.

Oricum, e ironic faptul că administraţia Biden critică sever guvernul Netanyahu pentru intervenţia politicului în justiţie în condiţiile în care în America judecătorii, inclusiv cei din Curtea Supremă, sunt numiţi politic, de către preşedintele în funcţie, În plus, chiar în acest moment Democraţii iniţiază atacuri la adresa Curţii Supreme, unde există o majoritate conservatoare şi avansează ideea extinderii numărului de judecători (în prezent sunt 9) pentru a schimba raportul de forţe.

De altfel, liberalii care domină copios zona academică în facultăţile de Drept din marile universităţi americane (în urmă cu cîteva luni o serie de judecători au declarat că nu mai acceptă interni de la Universitatea Yale din cauza poziţiilor extreme de stînga ale acestora) nu-şi ascund dorinţa de utiliza justiţia pentru a-şi promova politicile.

Într-un articol publicat în mai 2016 (cînd nimeni nu se îndoia că Hillary Clinton va deveni viitorul preşedinte al Statelor Unite) pe blogul profesorului de Drept de la Yale, Jack Balkin, intitulat „Abandonarea constituţionalismului liberal defensiv Crouch”, Mark Tushnet, professor emeritus de Drept la Harvard University cerea ca magistraţii numiţi de Democraţi să adopte „poziţii liberale agresive”, să întocmească liste de cazuri care să fie anulate cu prima ocazie, pe motiv că au fost greşite în ziua în care au fost pronunţate. Cu aceeaşi ocazie el îndemna la adoptarea unei linii dure faţă de conservatori, „învinşii războaielor culturale”, argumentînd că „încercarea de a fi amabili cu învinşii nu a funcţionat bine după Războiul Civil, iar adoptarea unei linii dure a părut să funcţioneze rezonabil de bine în Germania şi Japonia după 1945”. În cursurile sale de la Universitatea Harvard a susţinut că dacă ar ajunge vreodată pe scaunul de judecător şi-ar folosi puterea pentru „a decide ce verdict într-un anumit caz ar fi cel mai probabil să promoveze cauza socialismului”.

Mark Tushnet a revenit în actualitate printr-o „Scrisoarea deschisă către administraţia Biden despre constituţionalismul popular”, un eufemism pentru sugestia că Joe Biden ar trebui să ignore complet Curtea Supremă atunci cînd aceasta emite o hotărîre care se opune priorităţilor politice ale Democraţilor. „Constituţionalismul popular” nu este decît o „revoluţie” cu un alt nume”, scrie National Review, adăugînd că „Stînga nici măcar nu mai pretinde că lucrează în cadrul sistemului american de guvernare”.  

Imaginea pe care o avem despre astfel de întîmplări este una filtrată în cheie ideologică de mass media internaţionale, preponderent de stînga, ostilă guvernelor sau poziţiilor conservatoare (adesea etichetate nejustificat „de extremă dreapta”, „fasciste”, chiar „naziste” – un exemplu fiind, de pildă, reacţiile după alegerea Giorgiei Meloni drept prim ministru al Italiei). Ca şi în cazul reformei judiciare din Polonia, procesele intentate lui Trump sau protestelor din Israel sunt prezentate drept o confruntare între Bine (Stînga progresistă) şi Rău (Dreapta retrogradă). Iar din acest punct de vedere în principal Donald Trump, Benjamin Netanyahu sau Bolsonaro (în Brazilia) sunt consideraţi nişte autocraţi periculoşi care „pun în pericol democraţia”, o acuză gravă pentru care mai niciodată nu se aduc şi dovezi.

În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. De pildă în Polonia, în vara lui 2015, ştiind că urmau să piardă masiv alegerile liberalii din Platforma Civică (PO) a lui Tusk, Komorowski şi Sikorski pentru a-şi păstra unanimitatea la Curtea Constituţională şi după alegeri, au modificat legea de funcţionare a Tribunalului Constituţional şi au ales anticipat cinci judecători. Cînd ulterior conservatorii din PiS au reacţionat şi au numit ei cinci judecători din cei 15 (ceilalţi 10 fuseseră numiţi de liberali) s-a stîrnit imediat scandalul. Bruxelles-ul a reacţionat criticînd dur noul guvern de la Varşovia. După cum scria într-o analiză pe această temă Gelu Trandafir „în viziunea liberalilor de stînga, democraţia există doar cînd sunt ei la putere, în cazul particular al Poloniei – atunci cînd au 15 judecători din 15 în Curtea Constituţională, nu doar 10 din 15”.

La fel şi în Israel, dacă te uiţi pe majoritatea mesajelor care circulă în spaţiul mediatic, inclusiv la noi, eşti convins că guvernul Netanyahu vrea să pună botniţă justiţiei. În realitate, în ciuda afirmaţiilor criticilor reformele votate în Knesset nu vor afecta capacitatea instanţei de a trage guvernul la răspundere. Judecătorii vor putea în continuare să anuleze legi şi să blocheze acţiunile guvernului. Dar nu vor mai putea continua să folosească criteriul alunecos al „rezonabilităţii”, un principiu juridic greu de găsit prin alte părţi în lumea liberă.

Însă depinde ce fel de informaţii şi „analize” sunt livrate mediatic aşa că, scrie Melanie Phillips, pe fluxul său de Substack, „în Marea Britanie şi în America, evreii din diaspora se pronunţă împotriva reformelor şi se alătură opoziţiei israeliene, de obicei din cauza ignoranţei, a prejudecăţilor politice şi a instinctului de a se alinia vocilor influente din sfera publică”. Iar în Israel, criza a divizat societatea, la fel ca în Marea Britanie cînd e vorba de Brexit sau în America în cazul lui Donald Trump. Diviziunile şi pasiunile ideologice din societate ating paroxismul. De exemplu, Asociaţia Americană de Antropologie tocmai a aprobat, din cauza votului din Knesset, o rezoluţie de boicotare a instituţiilor academice israeliene, decizie pe care nu a luat-o de pildă în cazul Rusiei.

E adevărat, sunt unele încercări de a ieşi din buclă, chiar în New York Times, unde într-un articol de opinie Bret Stephens recunoaşte necesitatea reformării sistemului de justiţie care şi-a arogat puteri excesive. „Israelul are un sistem judiciar neobişnuit de puternic, care, de-a lungul mai multor decenii, şi-a arogat puteri care nu au fost niciodată acordate în mod democratic şi care în alte părţi sunt considerate strict politice, cum ar fi judecarea „rezonabilităţii” numirilor şi acţiunilor ministeriale”. Însă, cu toate că recunoaşte că votul privind reforma din justiţie are o evidentă legitimitate democratică Bret Stephens crede că este un dezastru faptul că guvernul Netanyahu şi-a antagonizat cea mai creativă şi dinamică parte a societăţii. Lucru pentru care îl blamează pe Bibi Netanyahu, „un demagog care sacrifică naţiunea pentru interesul propriu” cu trimitere la procesul în care este implicat primul ministru pe care procurorul general este hotărît să-l continue în ciuda lipsei de probe constatată în iunie de un complet de judecători. Este genul de argument curios adus de cei care deşi se arată permanent preocupaţi de ameninţările la adresa democraţiei sunt gata să treacă peste asta atunci cînd democraţia serveşte adversarilor lor ideologici.

„Noua linie de demarcaţie în Israel, ca şi în multe alte democraţii, nu mai este între liberali şi conservatori”, explică Bret Stephens. „Este între liberali şi iliberali. Este între cei care cred că democraţia cuprinde un set de norme, valori şi obiceiuri care respectă şi impun limite clare ale puterii şi cei care se vor folosi de majorităţile lor pentru a face ce vor în materie de politică, astfel încât, în cele din urmă, să poată face ce vor în materie de drept”. Problema e că din perspectiva liberalilor „normele” şi „valorile” acceptate, pomenite aici, nu mai sunt doar cele fundamentale, cum ar fi libertatea de expresie (care este chiar tot mai mult privită cu rezerve), ci altele, asociate de pildă cu multiplele identităţi de gen. În această grilă de lectură dacă nu eşti de acord cu introducerea educaţiei sexuale încă din primele clase de liceu eşti declasificat la „iliberali”.

Numai că „lupta în favoarea justiţie” se amestecă adesea cu politica, inclusiv la noi. Iată, în Israel tocmai a devenit public un clip video din martie 2020, cînd cu trei ani înainte ca reforma judiciară să fie un subiect de discuţie unul dintre principalii lideri ai protestelor de acum, fostul prim-ministru Ehud Barak, a prezentat în faţa unui grup de militari în rezervă ai Forţelor Aeriene israeliene un plan pentru o lovitură de stat care ar urma să răstoarne guvernul Netanyahu şi l-ar fi instalat pe Barak însuşi ca prim-ministru. Planul presupunea incitarea populaţiei civile la revoltă prin afirmaţia falsă că democraţia israeliană era în pericol prin manipularea patriotismului popular. Ceea ce o face pe Melanie Phillips să spună că de fapt protestele legate de reforma sistemului de justiţie sunt doar un pretext, scopul fiind în fapt doborîrea guvernului Netanyahu.

Ceea ce este îngrijorător este că asistăm în acest context la o erodare serioasă a încrederii în sistemul de justiţie, o instituţie esenţială în spaţiul democratic. Iar asta vine pe fondul unei mai generale lipse de încredere în majoritatea celorlalte instituţii fundamentale.