La Iaşi, în urmă cu 110 ani, ŞCOALA DE ELECTRICITATE INDUSTRIALĂ

Chiar de la înfiinţarea ei, Şcoala de Electricitate Industrială a fost considerată prima instituţie de învăţământ  superior electrotehnic din România. 

Au trecut de atunci 110 ani!

 

 

În 1908, la conducerea Uzinei de Lumină, ce funcţiona din 6 mai 1899, a fost numit valorosul inginer Theodor Lecca, cunoscut şi pentru articolele sale publicate în „Viaţa Românească” . Acesta a sesizat gravitatea lipsei specialiştilor autohtoni, în cazul în care specialiştii germani, care construiseră Uzina ieşeană, ar fi părăsit oraşul şi, drept urmare, s-a adresat Facultăţii de Ştiinţe de la Universitate în vederea găsirii unei soluţii. 

Aici a găsit „fermentul” ideii sale în persoana ilustrului profesor Dragomir Hurmuzescu, cel care, licenţiat la Sorbona în ştiinţe fizice (1890), după ce înfiinţase  la Iaşi prima şcoală de fizică din România (1897) şi primul laborator de electricitate (1900), era şi el preocupat de înfiinţarea unei şcoli superioare de electricitate, după modelul celor văzute în Franţa, la Paris, Grenoble şi Nancy şi în Germania , la Charlotenburg. Rod al acestor iniţiative şi demersuri comune, la 31 octombrie 1808, cererea Facultăţii de Ştiinţe pentru înfiinţarea unui Institut de Electricitate este transmisă, cu avizul favorabil al Senatului Universităţii, către Ministerul Instrucţiunii Publice, care avea să fie aprobată peste un an mai târziu, la 2 noiembrie 1909.                        

Astfel, calea primei Şcoli de electricitate industrială era deschisă cu adevărat.

 

Dragomir Hurmuzescu

 

 

După un an de intense pregătiri privind programa de învăţământ, disciplinele de studiu şi titularii lor, cum şi crearea bazei materiale necesare, la 1 noiembrie 1910, Şcoala de electricitate industrială, cu statut independent în cadrul Facultăţii de Ştiinţe, şi-a deschis larg porţile pentru primii ei 18 studenţi, având durata de un an. Disciplinele de studiu avute în vederea pregătirii cursanţilor „erau dintre cele care în mare parte se regăsesc şi astăzi în programele facultăţilor de profil electric”, după cum se menţioneză şi în monografia „Centenarul învăţământului superior electrotehnic la Iaşi”, editată în 2010: Electricitate, Mecanică pură şi aplicată, Fizică experimentală, Electrochimie, Algebră superioară, Electrometalurgie. Director al şcolii a fost numit Dragomir Hurmuzescu, iar titularii disciplinelor aveau cu toţii doctorate în străinătate, între care: D.Pompei, P.Bogdan, P.Culian, V.Buţureanu. Aşa cum a promis, directorul Uzinei de Lumină, ing. Th. Lecca, a predat gratuit cursul de Maşini şi centrale electrice, fapt ce a marcat începutul unei colaborări fructuoase între Uzină şi Universitate. Primul an de funcţionare a Şcolii a fost un succes; toţi absolvenţii primind certificate, din păcate, nerecunoscute oficial.

În 1911, Şcoala a trecut la o durată de funcţionare de 2 ani, după o Programă a Şcolii bine concepută, aşa după cum a fost aceasta găsită în arhiva Universităţii, fiind un document atestator de mare şi incontestabilă valoare La terminare, funcţie de media obţinută, absolvenţii primeau diplome sau certificate.

 

 

Pe baza experienţei acumulate în primii 2 ani, în 1912, Şcoala de electricitate industrială s-a transformat în Institut Electrotehnic (şi acesta o „premieră”), cu durata studiilor de 3 ani, prin adăugarea unor noi discipline: Măsurări electrice, Aparate electrice, Telegrafie şi Telefonie, Tehnologie mecanică şi maşini unelte, Maşini termice şi organe de maşini, Rezistenţa materialelor. La terminare, absolvenţii primeau titlul: Inginer electrician universitar. În 1913, Dragomir Hurmuzescu pleacă  Bucureşti, fiind solicitat de către Universitatea din capitală, unde înfiinţează şi acolo, abia în anul 1920, un Institut Electrotehnic similar celui de la Iaşi.

 

 

După un deceniu de funcţionare, în 1923, Institutul Electrotehnic devine Secţie aplicată de electrotehnică a Facultăţii de Ştiinţe, având o durată de studii de 4 ani, aidoma celorlalte secţii ale facultăţi. La absolvire, cursanţii primeau diploma de inginer electrician, echivalent cu licenţa pentru ştiinţe aplicate, cu care se puteau angaja la Uzina de Lumină ieşeană, ce trecea funcţionarea instalaţiilor electrice proprii de la sistemul alternativ monofazat 3000/300/150 V, la sistemul alternativ trifazat 6000/380/210 V, valabil şi astăzi sau la alte Uzine electrice din ţară. Timp de 12 ani, între 1925 şi 1937, şeful Secţiei a fost prof.dr.Ştefan Procopiu, eminentul student al lui Dr. Hurmuzescu şi savantul de mai târziu, care va preda şi cursul de Electricitate şi termodinamică. 

.

 

Din 1937, potrivit hotărârii Parlamentului, dreptul de acordare a „diplomei de inginer” revenea numai Şcolilor politehnice, înfiinţate la Bucureşti şi Timişoara, aşa că în urma unei „răzmeriţe” a studenţilor de la Iaşi, în decembrie 1937, a fost emisă de către minister şi decizia de funcţionare a Şcolii Politehnice „Gh. Asachi” la Iaşi, organizată pe 2 secţii: Electrotehnică şi Chimie tehnologică.  Ca urmare a unei noi legi, acestea devin în 1938 facultăţi. Primul decan al Facultăţii de Electrotehnică a fost prof.dr. Ştefan Procopiu, care a ocupat această onorantă poziţie până în 1941.

Ștefan Procopiu

 

De aici mai departe Facultatea de Electrotehnică ieşeană, „matcă” a primei Şcoli de electricitate din România, trecând prin mai multe forme de organizare, s-a avântat „pe suişul unui veac” cu dârzenie şi rezultate meritorii, în misiunea continuă şi importantă a pregătirii complexe a viitoarelor cadre de specialişti în sectorul electric prioritar pentru Civilizaţia şi Progresul României. Divizată din 1999, cele trei facultăţi surori: Fac. de Inginerie Electrică, Energetică şi Informatică Aplicată, Fac. de Automatică şi Calculatoare şi Fac. de Electronică şi Telecomunicaţii duc mai departe, cu responsabilă menire, ştafeta luminoasă a învăţământului superior electrotehnic din România pe drumul deschis „în premieră naţională” acum 110 ani de către Şcoala de Electricitate Industrială de la Iaşi.