La naşterea unui postimperiu

Europa se schimbă masiv şi, odată cu ea, şi soarta României. Până să înceapă războiul din Ucraina, starea de spirit din Europa era cea a unui depresiv bântuit de gânduri sinucigaşe. Cam de pe acum un deceniu , tot ce părea să ne ţină laolalată ca europeni, sentimentul că nimic nu ne mai poate întoarce din drumul unificării, proces pornit imediat după căderea zidului Berlinului, se dilua de la an la an. Brexitul care părea să molipsească toată Europa, criza emigranţilor şi odată cu ea criza de încredere în capacitatea insituţiilor europene şi a guvernărilor democratice de a fac faţă unui viitor tot mai imprevizibil şi mai instabil, revirimentul naţionalismului şi protecţionismului economic, ascensiunea liderilor de mână forte gata să pună la pământ libertăţi care păreau definitiv câştigate, toate acestea conturau tablou unei Europe în disoluţie.

Azi, la un an după ce Putin a dat ordinul de invazie a Ucrainei, Europa pare să renască şi să devină, vorba aia, nu doar ce-a fost cândva ci chiar mai mult decât atât. E o consecinţă neprevăzută a acestei tragedii care s-a abătut peste capul Ucrainei, dar aşa se întâmplă mereu în istorie. Când ceva se pierde, undeva în altă parte, aparent fără nicio legătură, altceva se câştigă.

„Încercarea preşedintelui rus Vladimir Putin de a restabili imperiul rusesc prin recolonizarea Ucrainei a deschis uşa unei Europe postimperiale.”, scria recent istoricul britanic Timothy Garton Ash, într-un articol publicat de Foreign Affairs. Iată perspectiva cea mai plauzibilă asupra viitorului Europei: un nou imperiu, unul care, deşi păstrează unele caracteristici ale vechilor imperii, ar fi de fapt o premieră istorică. Pentru că vorbim de data asta de un imperiu „bazat pe apartenenţa voluntară şi pe consimţământul democratic”.

Deşi, cum constată Timothy Garton Ash, majoritatea europenilor se feresc de termenul „imperiu”, considerându-l ca fiind ceva ce aparţine unui trecut întunecat, intrinsec rău, nedemocratic şi neliberal, procesul început odată cu extinderea UE spre Est după căderea comunismului este despre aşa ceva. Despre recompunerea unui imperiu, căruia decomdată va trebui să-i spunem, din lipsă altui termen, postimperial.

Extinderea teritorială a UE incluzând Balcanii de Vest, Moldova şi Ucraina, ceva greu de imaginat până la invazia rusească din ţara vecină, a devenit aproape o certitudine. Chiar dacă va mai dura până să se întâmple, istoria pare decisă: nu mai avem de ales decât să strângem rândurile. Iar extinderea NATO, cealaltă instituţie pilon a civilizaţiei occidentale, va urma acelaşi curs. Va fi o integrare totală care va cuprinde şi SUA, cel puţin pe partea de securitate militară, dar şi Canada, care, de ce nu, ar putea fi şi ea parte a UE de la un moment dat. Istoricul britanic, unul dintre cei mai reputaţi analişti în relaţiile internaţionale, crede că ceea ce forţează cumva Europa să fie un imperiu aşa zis postimperial, într-un „parteneriat strategic cu un imperiu postimperial american”, e o dublă nevoie: cea de a preveni revenirea unui imperiu rusesc în declin şi cea de a ţine în frâu şi de a face faţă unui imperiu chinezesc în ascensiune.

Cum va arăta o asemenea Europă, imperiu postimperial, e o discuţie în plină desfăşurare. Cert e că va fi nevoie de multe reforme structurale la nivelul UE, printre care şi cea privind mecanismele de luare a deciziilor, dar niciuna nu va trebui să afecteze caracterul ei liber şi democratic.

Odată cu finalizarea extinderii spre est, „o parte mai mare din Europa geografică, istorică şi culturală decât oricând până acum va fi reunită într-un singur set interconectat de comunităţi politice, economice şi de securitate”, estimează reputatul istoric britanic Timothy Garton Ash. Sau, citându-l pe Dmytro Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei, „Uniunea Europeană va fi prima încercare din istorie de a construi un imperiu liberal”.