La sfârşit de ciclu: PSD sau România?

A nu se înţelege că PSD ar fi manifestat vreodată raţionalitate şi interes obştesc, respectiv naţional, dar niciodată în istoria sa tulbure, poate cu excepţia anului 1990 nu a arătat mai multă determinare în acapararea puterii depline în România. Câteva înfrângeri la limită şi pierderea sistematică a alegerilor prezidenţiale după Iliescu, lăsau să se întrevadă o anume disponibilitate pentru dialog.

În cei aproape 30 de ani care au trecut de la preluarea puterii de către vechii comunişti travestiţi în democraţi de ocazie, PSD şi-a folosit enorma resursă umană de extracţie comunistă pentru a juca pe cartea majorităţii confortabile. În fiecare ciclu electoral, acest partid s-a comportat ca un agent reacţionar, inventând frici colective de tipul „Vin capitaliştii! Vin moşierii! Vine Regele! Vin străinii! etc“ – tratate cu alte frici, convocate ad-hoc, de tipul „Vin minerii!“.

Celelalte spaime s-au dovedit la fel de productive electoral, permiţându-le să obţina scoruri care i-au plasat în memoria colectivă ca partid mare. Atunci când dispui de toate structurile şi fondurile fostului partid comunist, asigurându-ţi din start un avans notabil, nici nu e greu să realizezi această performanţă. De remarcat că în toţi cei aproape 30 de ani, PSD şi predecesorii au controlat administraţiile locale, privatizările, circulaţia capitalurilor, dar şi imaginarul colectiv, fapt care le-a permis să deţină pârghiile puterii chiar şi în condiţiile în care au pierdut alegerile parlamentare. În nicio altă ţară din estul fost comunist, cu excepţia Rusiei şi a Belarusului, un partid nu a deţinut mai multă putere şi cu urmări mai nefericite decât PSD de România.

PSD nu a avut niciodată vocaţie democratică, dimpotrivă. Ori de câte ori a avut posibilitatea a sfidat regulile democraţiei, fie asmuţind mulţimile împotriva opoziţiei, fie sabotând guvernele democratice, fie destructurând rivalii, prin ademenirea primarilor acestora, fie intoxicând opinia publică prin inventarea unor lovituri de stat, ca în 10 august 2018, cu prilejul mitingului diasporei. Multe dintre aceste gesturi nu au fost puse de regulă într-o ecuaţie istorică. Dezvolt în cele ce urmează un scenariu plauzibil din această ultimă categorie. Se încheie curând un ciclu istoric. În decembrie se vor împlini 30 de ani, adică vârsta unei generaţii la scara istoriei, de când puterea în România s-a schimbat în interiorul fostului PCR.

Mai exact, gruparea conservatoare cu rădăcini în comunismul primitiv din anii 1950 a acaparat puterea de la grupul ceauşist, fost reformist, apoi naţionalist, în final compromis prin măsurile iraţionale din anii 1980, dar cu deosebire prin impactul evoluţiilor internaţionale, când URSS-ul lui Gorbaciov a asumat evidenţa eşecului economic al comunismului.

Neaderenţa lui Ceauşescu la această realitate avea să-l conducă în final la moarte. Executanţii: comuniştii ortodocşi, formaţi fără excepţie la Moscova. Cum regimul primitiv din România, drapat în mantia ademenitoare a naţional-comunismului nu a permis cristalizarea germenilor societăţii civile, prăbuşirea regimurilor comuniste în anul 1989 ne-a găsit pe noi, românii, total nepregătiţi. Comuniştii s-au adaptat la comandă (de la Moscova) şi l-au sacrificat ritualic pe Ceauşescu, legitimându-se ca „revoluţionari“. Mai exact revoluţionari cu acte în regulă, parafate la Kremlin.

Scenariul bine ticluit al revoluţiei le-a permis să acapareze puterea şi să instituie monopolul. La scurtă vreme, ei şi oamenii serviciilor comuniste au devenit capitalişti de carton. Economia a fost jefuită şi devalizată cu o determinare cum nu s-a mai văzut în istoria lumii. De teama Regelui, a urmaşilor vechilor proprietari şi partide din România antebelică, au asmuţit mulţimile împotriva acestora. Când au încheiat misiunea, şi-au permis să fie „generoşi“, împăcându-se de ochii lumii cu Regele şi aruncând opoziţiei câte o ciosvârtă. Drumul spre monopolul puterii a fost simplu, pentru că era primitiv.

După 30 de ani însă, acest primitivism a început să bată la ochi. În România, chiar în condiţii vitrege, au apărut germenii societăţii civile, s-au cristalizat partide democratice – fragile, e drept – dar mai ales a apărut o nouă generaţie, fără obedienţe comuniste, ce reclamă dreptul la istorie. Nu generaţia lui Corneliu Coposu i-a speriat pe comunisto-pesedişti. Pe aceasta au pus-o repede la zid, au discreditat-o şi au eliminat-o. Vezi eşecul guvernării Convenţiei Democratice şi scandaloasa involuţie a liderului ei, Emil Constantinescu. În aceste condiţii, PSD repune pe tapet o politică ce l-a consacrat în istorie. Părinţii fondatori s-au instalat la putere între anii 1944-1948, prin şantaj, contramanifestaţii, diversiuni, demagogie, populism, şi în final, prin anihilarea forţelor opoziţiei. Între anii 1989-1996 au procedat identic, adăugând listei şi aşa impresionante, mineriadele.

Actualul curs politic masiv antidemocratic, sfidător, populist la cote degradabile, antijustiţiar şi antieuropean echivalează pe fond cu o lovitură de stat menită să le asigure un nou ciclu de putere pentru următorii 30 de ani. Iar slăbiciunea şi lipsa de unitate a opoziţiei, la fel ca în celelalte situaţii istorice evocate le facilitează misiunea. Acesta este scenariul care se întrevede din analiza comparată a faptelor. În lăuntrul acestei paradigme politice suntem astăzi. Se vede cu ochiul liber şi fără un mare efort analitic, faptul că Moscova este din nou la datorie, sponsorizând această direcţie antinaţională şi reacţionară. Cum bine se ştie, o face nu numai la noi, dar şi aiurea.

Mai poate fi blocat acest curs al evenimentelor? Da, întrucât o nouă generaţie de români instruiţi, cu vocaţie europeană, democratică şi autentic patriotică s-a iscat deja. Ea are şansa să schimbe destinul României. Mai complicat e cu partidele, dar nici aici nu e totul pierdut. Această generaţie va trebui să genereze nu doar un transfer obligatoriu de putere dar şi o nouă paradigmă politică, socială şi administrativă. Pentru aceasta însă trebuie curaj şi inteligenţă. Dacă nu se va întâmpla acest lucru vom rămâne o ţară veşnic întârziată, veşnic săracă şi supusă spectrului psihozei ruseşti. t

Mihai Dorin este istoric şi publicist