Listă de dorinţe preelectorale

Parlamentul a adoptat rapid, prin forţa majorităţii, legea prin care îşi dă dreptul să stabilească data viitorului scrutin legislativ. Pe de altă parte, s-a intrat deja în calendarul electoral pentru alegerile locale. Totul se menţine, însă, sub semnul incertitudinii, în primul rând din cauza epidemiei, dar şi pentru că principalii actori politici par dispuşi să facă orice pentru a-şi îmbunătăţi perspectivele electorale. Dincolo de preferinţele fiecăruia dintre noi, ce ar fi normal să ne dorim, în plan politic, pentru următoarele patru-cinci luni?

Probabil că ar trebui să începem cu ceva legat de prioritatea zero – măsuri adecvate pentru protejarea stării de sănătate a populaţiei. Ar trebui să nu existe impedimente sau provocări politice care să submineze eforturile celor care, prin vocaţie profesională sau prin jocul efemer al puterii, sunt chemaţi să lupte cu epidemia. Într-o lume normală, acest imperativ ar fi asumat fără discuţii, însă am avut parte, în ultima vreme, de destule situaţii în care el pare să fi fost abandonat. Există oameni politici care au făcut şi continuă să facă socoteli politice pe seama celor suferinzi sau a celor expuşi riscului contaminării, astfel că nu ne rămâne decât să sperăm că vor pierde alegerile – şi, desigur, să facem ceva în acest sens.

În strânsă legătură cu prima idee se află imperativul eliminării oricărui risc de pervertire a cadrului democratic, sub pretextul combaterii epidemiei. Dacă vom ajunge din nou în situaţia decretării stării de urgenţă, trebuie să fim siguri – şi aceasta vine din raţionamentele pe care noi înşine le facem – că decizia are la bază doar considerente de sănătate publică. Dacă vom sesiza că situaţia sanitară este folosită drept pretext pentru amânarea nejustificată a alegerilor sau pentru organizarea lor defectuoasă ori partizană, avem la îndemână întreaga gamă de instrumente de ripostă care sunt accesibile cetăţeanului, într-o ţară liberă.

Desigur că, într-o ţară precum România, tema „alegeri libere şi corecte” nu a încetat să fie actuală – şi va rămâne astfel, din păcate, şi după ce vom scăpa (când vom scăpa) de presiunea exercitată de epidemie. Nu atingem, din acest punct de vedere, standardele unei democraţii consolidate. În aceste condiţii, ar trebui să fim atenţi ca nu cumva preocupările legitime pentru sănătatea populaţiei să ducă la deteriorarea nejustificată a cadrului electoral. Desigur că vor exista deteriorări justificate sau măcar explicabile, cum ar fi condiţiile ce ar putea fi impuse pentru organizarea adunărilor electorale sau pentru prevenirea aglomeraţiei în ziua votului – şi ar mai fi destule altele. Dar ele trebuie să fie, pe cât posibil, neutre în raport cu toţi competitorii, ceea ce nu înseamnă să ignorăm faptul că deplina neutralitate este un ideal greu de atins.

Am avut, în cele trei decenii de experienţă democratică postcomunistă, multe situaţii în care alegerile se desfăşurau într-o atmosferă de război politic, nu de competiţie menită să servească interesul general. Verdictul cetăţenilor ducea la un armistiţiu de scurtă durată, după care ostilităţile se reluau, ajungând rapid la aceeaşi intensitate. Există destule indicii că aşa vor sta lucrurile şi anul acesta, mai ales că accesul la guvernare este, pentru unii competitori, o chestiune existenţială. În asemenea condiţii, nu ne rămâne decât să sperăm că se va evita, în această perioadă de (pre)campanie, un impas constituţional major. Incidentele de acest tip ne reamintesc periodic că în ţara noastră alegerile sunt în primul rând o competiţie pentru dreptul de a extrage abuziv şi de a aloca în mod clientelar o parte din resursele societăţii.

În fine, ar trebui să ne dorim ca cetăţenii să iasă la vot şi să-şi exprime opinia, dacă au conturată o opinie, şi să o facă respectând măsurile de siguranţă impuse de autorităţi, asumându-şi precauţiile dictate de propria inteligenţă, dar în acelaşi timp sfidând teama nejustificată, un sentiment ce nu poate decât să dăuneze democraţiei. Ca întotdeauna, legitimitatea aleşilor se întemeiază pe acte individuale de încredere şi sprijin, nu pe procente abstracte.

Dacă aceste elemente – plus altele pe care fiecare cititor le-ar putea considera la fel de importante – vor fi întrunite, se va putea spune că România a depăşit cu bine o etapă foarte grea. Altfel, desigur că vor exista învingători şi învinşi, bucurii şi drame. Dar, dacă am ajuns în acest punct, e bine să ţinem cont de părerea unui om iubit de ieşeni – regretatul Ionuţ Popa, fost antrenor al echipei de fotbal. În urmă cu mulţi ani, la finalul unui meci al echipei ieşene, a fost rugat de jurnalişti să comenteze drama petrecută într-o altă partidă, în care o pretendentă la titlu fusese învinsă drastic, pe teren propriu. Răspunsul a fost (citez din memorie): „Ce dramă? Dramă a fost atunci când s-a prăbuşit Imperiul Roman!”. Ceva similar s-ar putea spune, în fond, despre înfrângerea electorală a cutărui sau cutărui partid în România anului 2020, chiar dacă partizanii lui ar percepe situaţia mai acut decât au putut-o face, în urmă cu un mileniu şi jumătate, locuitorii a ceea ce mai rămăsese din Imperiu.