Literatură & dictatură

Între instanţa auctorială şi cea a receptării se interpusese, după cum bine ştim, instanţa cenzurii, lectorul ideologic, mai vigilent sau mai permisiv, în funcţie de perioadă, dar mereu prezent. Lectorul acesta devenise, de fapt, coautor. În timp, scriitorii au acumulat experienţă şi s-au transformat ei înşişi în supraveghetori ideologici ai propriei opere: au deprins, altfel spus, ceea ce putea fi scris şi ceea ce nu ar fi căpătat dreptul la publicare. Şi fie au ocolit temele tabuizate, fie au căutat mijloace de eschivă, de înşelare a cenzurii.

Sau, în cazuri extrem de rare, au refuzat cola­borarea şi s-au luptat pentru ca operele să le apară aşa cum au fost scrise (cazul Bunei­vestiri, romanul din 1977 al lui Breban, atacat apoi în plină plenară a CC a PCR). Tot ce se publica avea caracter oficial, pentru că presupunea acceptul sistemului, aprobarea cenzurii etc. De aceea, limbajul (sau mai degrabă stilul) esopic, micile strategii, aluzii, ironii, renumitele şi atât de gustatele „şopârle“ (care garantau succesul de public) nu se explicau prin păcălirea cenzurii, prin adormirea vi­gilenţei ideologice, ci prin aprobarea oficială. Sistemul închidea ochii, permitea o supapă. Se crea, astfel, un fel de înţelegere tacită între autor şi cititor.

Pe de o parte, căutând succesul, popularitatea, scriitorul se străduia să strecoare, într-un fel sau altul, dar cele mai adesea contând pe acceptul cenzurii, aluzii benigne la realităţile regimului. A luat astfel naştere o li­teratură pe care cu greu o mai digerăm astăzi: aceea care şi-a construit mesajul în funcţie de realitatea politică pe care dorea să o critice anemic. Interpretarea acestor texte în afara sistemului politic care le-a generat şi la care ele au reacţionat le sufocă astăzi.

Am făcut un experiment cu studenţii mei: le-am pus în faţă, fără să deconspir numele autoarei, cele patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista „Amfiteatru“ din decembrie 1984. Au reac­ţionat confuz la metafora „poporului vegetal“, deşi unii dintre ei au bâiguit ceva despre necesitatea revoltei. Nu i-a mai impresionat poemul Totul. Şi cum ar fi putut să o facă atâta vreme cât lumea aceea STAS, gri le este necunoscută? Alt exemplu: romanele care au avut un uriaş succes începând cu finele anilor 1960, care trimiteau la realitatea cruntă a „obsedantului deceniu“, nu mai au foarte mulţi cititori acum. Galeria cu viţă sălbatică, Biblioteca din Alexandria dau cont strict literar. La fel, romanele lui Augustin Buzura sau ale lui Marin Preda sunt citite cu totul altfel: nimeni nu mai caută aluzii politice, nimeni nu mai caută, altfel spus, adevărul interzis în cărţile de ficţiune. Delirul nu mai poate produce senzaţie acum, pentru că el nu poate fi citit împotriva nici unei interdicţii.

Pe de altă parte, Marin Preda rămâne un prozator esenţial nu numai din perspectivă estetică, ci şi pentru că literatura lui nu a ocolit temele epocii sale dificile. Viziunile întunecate, violente ale lui D.R. Popescu, din F. sau Vâ­nătoare regală au parte de lecturi normalizate: cititorul de azi nu mai caută realitatea de dincolo de text, iar cel care a cunoscut-o nu o mai reconstituie. În mod clar, au pierdut teren parabolele, utopiile negre, care construiau viziuni ale unui sistem politic totalitar, plasat în insule exotice sau în spaţii izolate. Dar de citit citim cu destulă apatie romane precum Biserica neagră, Racul, Viaţa pe un peron, Al doilea mesager. Chiar şi Adio, Europa!, reu­şita lui I.D. Sârbu, a pierdut mult teren odată cu îndepărtarea de „Isarlîkul“ comunist şi cu normalizarea lecturii.

O altă situaţie este cea a autorilor-disidenţi: istoria literară îi reţine ca atare, dar ei mai interesează sau nu în primul rând prin calitatea estetică a operei lor. Mărturii s-au adunat cu nemiluita. După 1990, Paul Goma va avea destule dificultăţi în a fi acceptat în calitatea sa majoră: aceea de scriitor. Cum îl mai citim azi? Scriitorul Paul Goma trebuie salvat cumva de disidentul Paul Goma. La decenii bune după căderea comunismului, cărţile lui sunt puse în situaţia de a face faţă unei alte provocări, aceea a unei lecturi nepolitice, preponderent estetice.

În canonul nostru intră azi acele opere care fac faţă unei lecturi noi, lispite de suspiciune şi de încordarea politică. Prin urmare, literatura scrisă în timpul comunismului trebuie citită în contextul ei politic. Dar cea care nu mai răsuflă în afara acelui context, probabil va rămâne un document şi atât.

Din tot ce am scris mai sus rezultă că o diferenţă majoră între literatura scrisă în timpul comunismului şi cea de după 1990 este tipul de lectură pe care îl pretinde. S-au schimbat categoric practicile de lectură. Nu mai citim împotriva unei interdicţii. Pe de altă parte, nici literatura nu se mai scrie cu acea intensitate specifică unei epoci opresive. Literatura de dinainte de 1990 are o direcţie, are un sistem coerent. Cea de după mă tem că e mult mai inegală, mai anarhică.

Odată cu cenzura politică, a dispărut şi cenzura estetică. A treia instanţă, pe lângă a scriitorului şi a cititorului, cea ideologică, nu mai face parte azi din regula jocului. Receptarea nu mai ţine cont de ea, deşi procesul propriu-zis de creaţie nu a putut-o ignora: ea a făcut parte din ADN-ul literaturii. Revin: vechile texte, elaborate într-o anumită paradigmă şi mizând pe un anumit tip de receptare sunt nevoite astăzi să facă faţă unui alt gust, altor aşteptări, altei sensibilităţi, altei concurenţe. Nu e uşor, dar numai aşa se clasicizează anumiţi scriitori, în vreme ce alţii rămân reprezentativi doar pentru epoca lor, iar alţii, cei mai mulţi, de fapt, abia dacă au norocul să figureze în vreun dicţionar.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi