Literatura împotriva maniheismului

„Ideea“ care încearcă să dea cheag acestui volum este tocmai atitudinea, din ce în ce mai necesară, a unui „extremist de centru“, a celui care nu se predă „damblalelor“ zilei. E poziţia unui spirit critic, a unui om trecut prin multe, care ştie că adevărul şi dreptatea nu se află într-o relaţie de cauză-efect, că realitatea nu e niciodată limpede, lipsită de subtilităţi.

Câteva dintre textele cele mai bune din carte glosează pe această temă. Autorul se de­clară un „ipohondru moral“ şi, precaut, nu se identifică fără rest cu nici o partidă, nu adoptă până la capăt nici o atitudine, politică mai ales, nu se fixează definitiv în nici o parte a spectrului ideologic. E păţit, ştie cum arată extremismul văzut din ambele părţi, şi dinspre victime (ca evreu, a cunoscut represiunea antisemită din interbelic), şi dinspre dogmatici (a crezut în utopia marxistă, a scris cărţi pe linie până a suferit dezamăgirea iluziilor şi idealurilor ne­mestecate, brutalizate de realitate). Prin ur­mare, ştie bine că „Adevărul“ e mereu o formă a dreptăţii celui puternic şi nu se repede să judece păcatele altora, nici să înghesuie trecutul în şabloane virulente. O astfel de plasare calmă, detaşată în peisajul isterizat, foarte rară în anii ’90 şi tot mai rară şi în zilele noastre de furie politică, e una igienică: Radu Cosaşu e, de ani buni, reprezentantul simbolic al unei atitudini de bun-simţ, tot mai puţin preţuită. El ştie că trecutul nu trebuie judecat, ci înţeles. E mult mai simplu să judeci decât să înţelegi, e mult mai facilă evaluarea morală decât cunoaş­terea. (Mai adaug, ca să inervez „inteligenţele recente“: criteriile etice, morale, oricât de ne­cesare, oricât de admirabile, nu se numără prin­tre instrumentele cunoaşterii. Evaluarea, ju­decata vine după; atunci când premerge cunoaşterea, o obstrucţionează.)

„Nimeni nu e inocent în judecarea unei istorii netrăite“, spune el. „Inocenţa nu conferă clarviziune.“ Perfect adevărat! În plus, Cosaşu vede clar, dincolo de interesele, patimile, culorile zilei: descoperă, „nu fără delicii“, adaugă ironic, un pic maliţios chiar (e aici ceva din sarcasmul celui care, ca marxist convins pe vremuri şi nevindecat până azi, a suferit multă vreme iro­niile şi maliţiile anticomuniştilor care au căpătat curaj să se manifeste après la guerre), faptul că furia anticomunistă recentă, lipsită de nunaţe, e o altă formă a dogmatismului stali­nist care a distrus „stânga“ autentică.

Autorul scrie, într-un registru aparent ludic, dar grav în substanţă (umorul lui Cosaşu are straturi, unele coborând jos de tot, până la zaţ!), pagini memorabile despre pericolul ma­niheismului, boala noastră, azi ca şi ieri. Atunci când realitatea socială se împarte în alb şi negru, în buni şi răi, în „noi“ şi „ei“, se iveşte un loc prielnic radicalismului. Maniheismul este, are dreptate Radu Cosaşu, esenţa totalitarismului, nu cauza, dar nici efectul acestuia, ci tocmai modul lui perfid de a convinge, de a se impune ca „normalitate“ care neagă orice posibilă formă de legitimitate a unei alternative: „Aici, în această blestemată etanşeitate şi încremenire a sensurilor, în această autocenzurare a gândului (obligatoriu «duplicitar» pentru a fi cuprinzător), în aceste fantasme bine mi­­ruite şi bine măsluite, se găseşte izvorul tra­gediilor intelectuale, «de dreapta» şi «de stânga»; maniheismul e cel mai cuprinzător totalitarism.“ Asta pentru că el echivalează cu rătăcirea gândirii fluide, vii şi reprezintă mediul în care celulele cancerigene ale totalitarismelor, de orice fel, se pot înmulţi foarte rapid.

Nu îmi pot reprima, în acest punct al discuţiei, o observaţie: trăim iar vremuri turbate, patima politică împarte iar intelectualitatea noastră, cel puţin după vara lui 2012, cu aceeaşi furie ca în anii ’90 („cât de grav poate fi un dezacord politic pentru a înceta să mai fii prieten cu cineva?“, se întreabă autorul Logicii). Viaţa literară e împărţită în funcţie de poziţionările ideologice şi mai ales politice; „elitiştii“, nu fără păcate politice recente, împart oamenii între „noi“ şi „ai lor“, între intelectuali subţiri şi sărmani edentaţi, între lucizi şi manipulaţi, între reprezentativi şi masă de manevră sau „mahalaua ineptă“. Se găsesc voci care să afirme răspicat că nu mai e vreme de nunaţe, de vreme ce ţara arde. Tocmai când ţara arde e vital să mai existe şi babe care se piaptănă, aş spune!

Radu Cosaşu e o astfel de „babă“, printre puţinele care au rămas. Care e metoda de a dizolva gândirea cu prefabricate, maniheismul? Literatura, crede el. Ader la această pledoarie fără rest. Literatura a salvat ce putea fi salvat, îmi place să cred, şi înainte de 1990. „Rezistenţa prin cultură“ nu e o vorbă goală. Un cititor bun nu mai poate fi convins că realitatea e bidimensională, că lucrurile sunt atât de simple pe cât le înfăţişează propaganda. Literatura este cel mai bun antidot împotriva maniheismului, pentru că ea cultivă nuanţele, subtilităţile: „mai plastic decât politicienii, scriitorii cei buni au «demonstrat» că celebrele cauze drepte, cu cât sunt mai drepte, cu atât devin mai bune transmiţătoare de minciuni; mai bine dispuşi decât ideologii cei mai în­cruntaţi, poeţii, dramaturgii, romancierii, ca să nu mai pomenesc de măreţii nuvelişti, au dus până la capăt ideea care va birui până la urmă, oricât pare de complicată: adevărul nu se confundă cu dreptatea.“

Asta e scris, într-un fel sau altul, o spune Faulkner, în toate cărţile bune. Literatura ştie, mai bine decât alte tipuri de discurs care instrumentalizează „adevărul“ sau, agresiv, „Adevărul“ (care, când e scris cu majusculă e mereu dogmatic), că realitatea e proteică, instabilă, contradictorie: cu cât mai contradictorie, cu atât mai vie. E şi lecţia lui Camus, pentru care Radu Cosaşu are un cult.t

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi