Literatura şi războiul

Cei mai mulţi dintre scriitori ies din cutumele operei şi intră într-o retorică generalizată, adoptă o tematică uzuală, la care obligă tensiunea războiului. Până şi limbajul literaturii se modifică radical, suferind, nu o dată, o violenţă şi resimţind efectele traumei. Două sunt rolurile sociale pe care literatura şi le asumă, în calitate ei, înteţită în timpul războiului şi imediat după încheirea acestuia, ca discurs public: pe de o parte, ea întreţine un anumit entuziasm, un spirit combativ, motivează pe cei implicaţi (există publicaţii specifice, finanţate de Ministerul de Război, cu scriitori angajaţi să elaboreze texte destinate soldaţilor de pe front: Sadoveanu, Octavian Goga se numără printre aceştia) sau îi încurajează pe cei aflaţi în spatele frontului; e o literatură care cultivă în mod voit şi necesar regitrul eroic, folosind toate trucurile propagandistice de care este nevoie pentru a insufla sentimente patriotice. Pentru români, Primul Război Mondial este „războiul pentru reîntregire”, deci proba-limită în urma căreia speră să îşi vadă teritoriile reunite între graniţele unui stat naţional cât mai larg. Ceea ce se şi întâmplă. Ceea ce politica şi diplomaţia realizează în plan concret, literatura pregăteşte în plan emoţional şi ideologic. E o literatură impregnată de valori naţionaliste, militantă, care împinge în plan secund esteticul şi îşi potriveşte strategiile în aşa fel încât să fie accesibilă unor mase cât mai largi de cititori. Aşa se explică uriaşul prestigiu în epocă al unor curente care azi ni se par perimate, pentru că nu au reuşit să producă opere de înaltă calitate estetică. Sămănătorismul este primul exemplu care trebuie invocat: din zecile de autori care l-au reprezentat, nici unul cu adevărat reprezentativ literar nu şi-a definit identitatea prin doctrina lui. Sadoveanu a devenit un mare scriitor şi în măsura în care s-a detaşat de poncifele acestui tip de literatură angajată. Angajată în slujba unei cauze pozitive, nobile, necesare în epocă, dar angajată. Desigur, într-o cultură care devenise conştientă de sine, îşi elaborase programele şi mai ales care îşi construise instituţiile abia în secolul al XIX-lea, având, deci, de la bun început o substanţială doză ideologică de tip naţional, nu modernismul cosmopolit era soluţia, nu experimentul literar, cu atât mai puţin „arta pentru artă”, „gratuitatea actului artistic” putea sluji cauza naţională. Prin urmare, literatura şi-a adaptat discursul, cu preţul unei poziţionări „retrograde”: ceea ce a câştigat social, a pierdut literar. Abia după Marea Unire din 1918 e posibil (şi chiar necesar!!!) un program de modernizare sistematică a literaturii. Programul sincronizării al lui E. Lovinescu va câştiga lupta în faţa celui tradiţionalist, orientat către specificul naţional, al lui Nicolae Iorga. Generaţiile de după Unire adoptă formele modernităţii cu o anumită frenezie chiar, socotind că e rostul lor să producă valori, de vreme ce nu mai sunt silite să îşi angajeze literatura în slujba unor cauze de tip naţional. Cel mai bine surprinde acest lucru Mircea Eliade, în Memoriile sale, atunci când discută despre mare diferenţă de destin dintre generaţia lui şi cea a lui Iorga, de pildă: „ Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un «ideal naţional» nu ne solicita imediat. Am fost cei dintîi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe André Gide la «Fundaţia Carol» în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.” De aceea şi este atât de densă perioada interbelică, pentru că ea nu mai e constrânsă de misiuni extraliterare, iar importul de forme culturale e liber.

Un al doilea rol pe care îl are de îndeplinit literatura în timpul războiului, dar mai ales după, este acela de conducător de memorie, de arhivă vie. Nu e vorba de a conserva trecutul sub formă de document, deşi se poate discuta şi despre aspectul documentar al acestui tip de literatură, care ia adesea formă testimonială. E, mai curând, vorba despre a testa şi a mărturisi modul în care reacţionează oamenii la oroare, la traumă, la situaţiile-limită. Pentru unii cercetători, literatura reprezintă o sursă a memoriei egală ca portanţă cu celelalte tipuri de discurs (nu neapărat artistic) cu potenţial documentar. Din punctul meu de vedere, literatura nu e un simplu clei, care fixează anumite evenimente în timp, ci un tip de discurs care le dă semnificaţie. Altfel spus, ea fixează în timp imaginea despre cutare sau cutare eveniment, având un caracter instituţional sau larg acceptat. Literatura poate funcţiona, în astfel de cazuri, ca „memorie culturală”, în sensul dat de Jan Assman, ca „obiect al mnemotehnicii instituţionalizate”. Locul agenţilor consacraţi în Antichitate ai acestui tip de memorie sacralizantă („şamanii, barzii, grioţii, precum şi preoţii, învăţătorii, artiştii, scribii, învăţaii, mandarinii şi toţi cei acreditaţi cu cunoaşterea”) îl iau, în cultura modernă, în vremuri de criză, scriitorii, capabili să producă mituri culturale.

Din sintagma „literatură de război”, mai importantul mi se pare primul termen.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi