Luciditate

În apartamentul de mijloc de la parter abia se mutase o familie tânără. Nu aveau copii, el era militar, saluta politicos pe toată lumea, fără să se oprească să stea la taclale cu vecinii, se ducea fără să încetinească deloc ritmul paşilor până la uşă, când ajungea acolo avea deja cheia pregătită şi, aproape fără să ezite, fără să lase nici măcar două-trei secunde de pauză, o vâra în broască, deschidea uşa şi dispărea în întunericul casei. Totul dura cel mult jumătate de minut, aşa încât copiii nu ar fi putut nici măcar să îşi imagineze cum arăta tânărul ofiţer fără chipiu şi nu l-ar fi recunoscut dacă l-ar fi zărit fără uniformă. Ceea ce era, oricum, de neconceput. Pe soţia lui o ştiau mai bine, pentru că nu era la fel de grăbită şi nu se comporta la fel de mecanic. Nici ea nu lega conversaţii cu oamenii de pe scară, dar, oricum, apucaseră să o vadă mai pe îndelete. Cel puţin era îmbrăcată în civil, deşi se putea detecta în verticalitatea corpului, în precizia gesturilor ceva cazon. În orice caz, avea părul castaniu, ondulat, frumos, mereu căzându-i liber pe umeri şi ochii mari, nefiresc de mari, străjuiţi de gene foarte lungi, ceea ce îi dădea o frumuseţe artificială, lipsită de expresivitate; nişte cearcăne accentuate îi salvau totuşi chipul de la banalitate. Oricum, nimic din toate astea nu tulburase încă naivitatea şi candoarea băiatului. Cei doi tineri abia mutaţi la parter nu aveau copii, deci nu erau interesanţi, nu avea de ce să aibă vreo legătură cu ei.

Într-o seară însă, când toţi se pregăteau de culcare, au simţit o oarecare rumoare în casă, tatăl şi mama discutau pe un ton coborât, precipitat. Părea că se sfătuiesc în legătură cu o decizie importantă. Au tras cu urechea şi au înţeles despre ce era vorba. Pe casa scării, la parter, soţia ofiţerului plângea. Destul de tare, nu făcea efortul de a-şi ascunde situaţia. Încercase să intre în casă şi îşi dăduse seama că nu are cheia şi că soţul era plecat nu se ştie unde, desigur în interes de serviciu. Asta au reconstituit copiii mai târziu. Pe moment, rămăseseră cu imaginea unei femei tinere care plângea. Un om mare care plânge nu vezi în fiecare zi şi oamenii mari trebuie să aibă ei motivele lor, foarte serioase, ca să plângă. Nici un copil nu poate rămâne indiferent când vede un matur plângând. Părinţii s-au hotărât curând să iasă pe casa scării şi să stea de vorbă cu doamna de la parter. Imediat au invitat-o în casă şi s-au oferit să o găzduiască peste noapte. Tânăra, înfrigurată, bocită, fără soluţii, a acceptat, convinsă de amabilitatea deloc forţată a vecinilor ei, pe care abia îi cunoştea din vedere. Cum i s-a oferit dormitorul mare, în care dormeau mama şi tatăl, au fost necesare câteva permutări: tatăl s-a culcat pe un fotoliu extensibil din sufragerie, iar mama a trecut alături de copii, în camera mică. S-a stins lumina şi s-a aşternut liniştea nopţii. Puştiul se simţea emoţionat şi tensionat. Nu reuşea să îşi explice de ce. I se părea că se întâmplase un lucru extraordinar, ceva cu totul ieşit din comun, care tulburase liniştea casei lor. Nimic nu mai era la fel, nimic nu mai putea să rămână la fel. Nu a reuşit să doarmă în acea noapte, s-a tot sucit, a tot oftat, dar mai ales s-a gândit intens la faptul că în patul în care de obicei dormeau mama şi tatăl său (acceptase, cu doar un an în urmă, această situaţie) şi în care el însuşi se cuibărea adesea, acum doarme o străină. O tânără femeie, frumoasă, a îmbrăcat o pijama a mamei sale şi acum trupul ei se odihneşte în patul acela larg, în lenjerie desigur nouă, dar cunoscută. Un trup străin în casa lor: asta i se părea ceva nemaipomenit. O adevărată aventură, dacă nu chiar un cataclism. În orice caz, ceva care îl tensiona cumplit, în aşa măsură că şi respiraţia îşi pierduse ritmul normal. O femeie tânără şi frumoasă apasă cu greutatea trupului ei patul mamei şi al tatălui său – băieţelul nu îşi putea scoate asta din cap. A doua zi dimineaţa, deşi obosit, a încercat să iasă din dormitor şi să vadă cum stau lucrurile. Şi-ar fi dorit enorm să o vadă pe acea femeie şi altfel decât în hainele sale de stradă, altfel decât înfăşurată în balonzaiderul ei gri spre kaki. Şi-ar fi dorit teribil să o vadă în pijamaua mamei sale şi doar această posibilitate îl făcu să simtă un fel de moleşeală, o paralizie blândă, dar mai ales un fior nou, de parcă i s-ar fi mişcat un şarpe în vintre (auzise el o poveste despre aşa ceva). Se simţea ca atunci când, mic de tot, nu că îşi amintea senzaţia, faptele i le povestiseră ai lui, căzuse în apă de pe hidrobicicletă şi avusese câteva secunde lungi de spaimă şi apoi de certitudine că totul se îndepărtează de el; nu era un sentiment violent de spaimă, ci un fel de curiozitate morbidă. O pulsaţie similară, ca o gheară în stomac, îl încerca şi acum.

Nu a avut curajul să iasă din cameră. Nu încerca să se întrebe nimic şi nici să îşi explice nimic. Pur şi simplu se lăsa furat de această nouă senzaţie, de această uriaşă nouă nelinişte. În fond, ce se întâmplase? Nimic deosebit, după atitudinea absolut normală a părinţilor. Evident, tânăra femeie a plecat dis-de-dimineaţă la serviciu, mulţumind frumos, fără prea multe vorbe, iar în seara următoare a intrat în casa ei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Puştiul a făcut ce a făcut şi, după ce tatăl a plecat şi el la serviciu, în timp ce mama le pregătea micul dejun, a intrat în dormitorul părinţilor, s-a uitat cu o intensitate aparte la patul deja aranjat, a tras plapuma la o parte, s-a vârât sub ea şi a inspirat adânc, atât de adânc că a fost nevoit să tuşească, mirosul aşternuturilor.

A simţit aroma străină, dulceagă, de parfum bulgăresc de trandafiri. Dar a avut impresia că a devenit deţinătorul unei taine, că ştie ceea ce nici un alt copil de la bloc nu mai ştia. Devenise, de fapt, conştient de faptul că femeile au trup. Şi de această luciditate nu avea să mai scape niciodată.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi