Caută 
1 MIN
într-un studiu publicat în săptămânalul „România literară”, Alex. Ştefănescu observa, în urmă cu mai bine de un deceniu, că în scrierile lui Mihail Sadoveanu apare, după 1945, o fractură stilistică provocată de adeziunea autorului la ideologia şi retorica comunismului.
Cele două faţete expresive ale scrisului sadovenian, stilul mătăsos profesat înaintea celui de-al doilea război mondial şi stilul zgrunţuros (epitetele subliniate îi aparţin lui Alex. Ştefănescu) adoptat după venirea luminii de la Răsărit, ilustrează nu numai impactul negativ pe care presiunea şi agresivitatea politicului îl pot avea asupra literaturii, ci şi incapacitatea structurală a marilor scriitori, iar Sadoveanu face parte din această categorie, de a se deghiza conform obligaţiilor, cerinţelor sau modelor străine de propriile disponibilităţi.
În ordine cronologică, Titu Maiorescu a fost primul critic important care a semnalat potenţialul expresiv al prozei sadoveniene din perioada debutului. în raportul întocmit în vederea acordării premiilor anuale ale Academiei pe anul 1904, Maiorescu a evidenţiat unele din creaţiunile „acestui îmbelşugat talent”, arătând că stilul tânărului autor este puternic original, sobru, plastic, de o frumuseţe deosebită în împletirea „sonurilor” auzite cu efectul imaginilor văzute, în fond un stil marcat de fineţe psihologică şi, în general, îngrijit. în viziune maioresciană, proza sadoveniană este caracterizată de un set de trăsături expresive precum economia mijloacelor retorice, sinestezia imagistică, umorul şi echilibrul compoziţional.
Acestei viziuni prudente G. Ibrăileanu îi va contrapune un portret de virtuoz. Pentru emblematicul critic ieşean, stilul lui Sadoveanu este reliefat de constante stilistice precum arhaicitatea, patriarhalismul, legendarul, fabulosul, misterul şi lirismul. Totodată, Ibrăileanu lansează o formulă memorabilă, lirismul obiectiv, ocazional însoţită de un portret: „D. Sadoveanu este un pictor şi un poet al naturii. Şi amândouă în acelaşi timp”.
Şi G. Călinescu reţine, în Istoria sa, măiestria limbajului artistic sadovenian: „E o limbă ireală, cum se cuvine unei lumi ieşite din ev, o adevărată creaţie, amestec original de Neculce, grai ţărănesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limbă cultă şi limbă bisericească, fără nici o asemănare cu izvoarele ei parţiale. în felul acesta pastişa este înlăturată”.
În fine, în Arta prozatorilor români, Tudor Vianu apreciază că dominanta artei lui Sadoveanu este vizionarismul, iar caracteristicile acestei dominante sunt senzorialitatea descriptivă, misterul, fantezia muzicală, recursul la detaliul semnificativ, stilizarea ceremonioasă a limbajului comun şi, nu în ultimul rând, predispoziţia intertextuală a scriitorului.
Aşadar, în 1944, anul întoarcerii armelor, procesul de canonizare estetică a operei lui Mihail Sadoveanu este, îndeobşte, considerat încheiat. Cea mai mare parte din ceea ce Sadoveanu scrie dincolo de acest prag simbolic intră, dacă ne raportăm la distincţia creionată de Alex. Ştefănescu, la maculatură.
Tradiţionalul, clasicul Sadoveanu, reia teme şi cărţi vechi într-o perspectivă nouă, iar stilul său este caracterizat, cu câteva excepţii, de o limbă artificială, plină de clişee, din care dispar, după cum subliniază E. Simion, „fraza ceremonioasă, dialogul solemn, taina poetică a metaforei”. Păşind în amurgul vieţii şi al puterii sale creatoare, scriitorul este glorificat plenar, zeificat, iar elogiul atinge apogeul unui cult. în chip inevitabil, maestrul se va fi simţit obligat să consolideze, cu noi opere, grandoarea sa artistică, iar pastişa propriului stil se profila ca soluţie la îndemână. Cine l-ar fi putut imita mai bine pe Sadoveanu dacă nu Sadoveanu însuşi?
Fără a comenta pleiada de onoruri cu care Mihail Sadoveanu a fost poleit după război, ne mărginim să remarcăm discreta iniţiativă a scriitorului de a sadoveniza limba de lemn a presei comuniste, osatura şablonardă şi muncită a limbajului de propagandă fiind îmbrăcată cu hainele de gală ale lirismului obiectiv. Elocvent pentru această acomodare a scriitorului la temperaturile hiperbolice ale limbii de lemn este, de pildă, panegiricul închinat Generalissimului Stalin, publicat în pagina a doua a cotidianului „Scînteia” din 7 martie 1953 (anul XXII, nr. 2601). O comparaţie oricât de sumară cu textele din aceeaşi pagină sugerează că articolul „Marele geniu al omenirii progresiste” semnat de acad. Mihai Sadoveanu, a ieşit de sub pana unui scriitor autentic. Pe alocuri, portretul mortuar al lui Stalin este pictat în culorile poetice ale unui dulce stil clasic, aşa că exemplificarea are rostul modest de a semnala filonul sadovenian ce străpunge straturile de steril ale limbii de lemn: „Dar Iosif Vissarionovici, părintele şi tovarăşul nostru prea iubit, a fost şi este campionul păcii mondiale, scutul mamei şi copilului, apărătorul liniştii oamenilor muncii, protectorul tineretului de pe întreg pământul. Am văzut acum câţiva ani un tablou în care era înfăţişat Stalin între colhoznice, mame şi copile. Era iubirea împresurând blândeţea acelui om care mi-a apărut prima oară la Cremlin, într-o adunare a serbărilor Academiei, încununat de lumina bunătăţii, încununat de cărunteţe ca de o pulbere de argint, aşa îl am şi acuma în amintire. Acest om unic a dat avânt ştiinţelor şi artelor. Sub privegherea lui s-a dezvoltat şi a luat avânt geniul poporului muncitor. Nu-i rămâneau necunoscute durerile, ştia să găsească alinările. Stelele Cremlinului nu veghiau singure; subt ele veghia şi gîndirea lui veşnic trează. Bătea viu şi inima lui plină de dragostea de om, imaginea lui a lucit la toate veghile ostaşilor sovietici, în toate izbânzile întrecerii socialiste, la toate neamurile ce ieşeau la lumină din întunericul veacurilor de asuprire. (…) Astfel, iubitul nostru Iosif Vissarionovici va rămânea pururi în lumina cea fără amurg. Păşeşte în istorie cu o glorie a cărei măsură n-a întrecut-o pînă astăzi nici un conducător de popoare”.
În paralel cu înstrăinarea scriitorului de sinele său artistic, atât prin mimarea palidă a propriului stil cât şi prin sadovenizarea publicistică a limbii de lemn, critica autorizată a vremii nu a precupeţit nici un efort în a-l slăvi pe Maestru conform uzanţelor proletare ale epocii: Fiu al Poporului, Povestitor Naţional, Geniu, Bard etc. Dar cine mai are azi vreme să adune într-un florilegiu fineţurile de condei ale elitei intelectuale care a pus muncitoreşte umărul la zidirea mausoleului limbii de lemn?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
