Mică povestire din cel de-al Nouălea Cer

* … Costan Donose deschise ochii, mirat că nu înţelegea de unde e atâta linişte. Îşi aminti că mergea, înfrigurat şi ud, spre casă, bătut de vântul potrivnic; fusese la bufet cu băieţii, fiind zi de leafă, şi tocmai trecea strada când auzise un pârâit, apoi simţise o durere în creştet. Acum nu mai erau nici stradă, nici vijelie, ploaie, frig, gropi, bălţi şi noroi: era curat, călduţ, iar parfumul din jur nu semăna cu mirosul de gunoaie ude. O voce caldă, joasă, îl înconjură, ca o lumină odihnitoare:

– Bine ai venit, fiule! Du-te întâi la ghişeul "Donose", pe stânga, şi ia-ţi echipamentul.

– Cine eşti? Unde sunt? Unde e strada? Unde-s oraşul, ploaia, frigul?

– Sunt Petru, fac parte din comitetul de primire. Ah, nu-s Acel Petru: la câţi ajung aici, nu-i poate primi pe toţi. El coordonează, noi suntem mai mulţi Petrică.

– Unde sunt, totuşi?

– În Rai, fiule! Ai ajuns repede, stâlpii te-au nimerit chiar în cap. Bucură-te, în loc să te miri. Hai, du-te la ghişeul "Donose", că eşti aşteptat, şi vorbim după aia!

* Lângă ghişeul "Donose Costan" erau canapele din puf, măsuţe cu reviste şi câteva dozatoare cu lapte şi miere. Un funcţionar cu barbă albă îl primi:

– Donose! Semnează şi ia-ţi efectele. Cămaşă albă, 58, pereche de aripioare XXL, că te-ai îngrăşat, nimb numărul… Cât porţi la bască, măi? Ia-l pe ăsta, că-i supraelastic şi se întinde! Aşa, aici ai biletul şi bormaşina; următorul! Costan văzu cum deasupra ghişeului apare alt nume, Ilie Pipotă, şi gândi "|sta-i de la noi, din secţie! Şi el? Ce-o fi păţit?". Când îşi punea haina, aripioarele şi nimbul se pomeni lângă el cu Petrică:

– Ia, fâlfâie de două ori din aripi! Mai tare, curaj! Bravo! Dacă vrei să pui frână, apeşi aici. În fine, te înveţi tu. Eşti mulţumit, îţi place?

– Este perfect, da' ce-i cu biletul şi bormaşina? Aşa bormaşină avea un vecin, nu ştiţi cât mi-am dorit!

– Tocmai că ştim, fiule, de-aia ai primit-o! Raiul nu-i cum crede lumea cealaltă, râuri de lapte şi miere, nori şi cântece de harfă. De când sunt aici a venit unul singur care ştia, că fusese la Filarmonică: păi cum ar fi să zdrăngănească toţi afonii? Şi-ar trage sfinţii nimburile peste urechi! Dacă vrei harfă trebuie examen şi atestat!

– Tot n-am înţeles ce-i cu biletul şi bormaşina.

– Raiul diferă de la om la om, e ce şi-a dorit cel mai mult fiecare. Dacă unul a îndrăgit fotbalul şi a ţinut cu echipa din oraş, ciuca bătăilor în campionat, în Rai a ajuns şef de galerie, iar echipa lui e campioană mondială… Tu ţi-ai dorit bormaşină şi iată-acuma o ai, ai, vorba cântecului. Ai vrut şi să câştigi la Loto, aşadar ai primit un bilet câştigător, deşi aici banii nu-ţi folosesc la nimic.

– Jucaţi fotbal şi în Rai?

– Acum nu, că au fost unii la un meci cu dracii şi, când i-au văzut negri, au început să scandeze sloganuri rasiste, a ieşit scandal! Mai bine dă o tură; după aia, dacă vrei să ţi se facă foame sau sete, te gândeşti şi ne vedem atunci, bine?

– Aici nu ţi-e foame sau sete?

– Aici e Raiul! Doar dacă vrei să ţi se facă foame ţi se face! Personal, recomand "La Al Nouălea Cer", unde au un vin de împărtăşanie cum n-ai gustat în viaţă!

– Nu consumaţi lapte şi miere, cum se spune?

– Ia încearcă tu să mănânci doar lapte şi miere, să vezi cum te taie de la burtă! De aia este Rai, să consume fiecare ce-i place!

* Costan se plimba, mirându-se: în Rai fiecare chiar făcea ceea ce şi-a dorit în viaţă: miliarde de îngeri dormeau sau chiuleau de la serviciu, mulţi îşi admirau maşinile (cu care n-aveau ce face, deplasarea prin forţa gândului fiind mai rapidă, mai lipsită de riscuri şi mai nepoluantă), alţii erau vedete, fotbalişti, manelişti, fotomodele, premieri, preşedinţi, parlamentari, chiar simpli candidaţi. "De ce şi-ar dori cineva să fie doar un simplu candidat în Rai, unde poate ajunge, dacă vrea, chiar baron local?", se întrebă Donose, dar văzu, agăţat de doi nori pufoşi, un banner cu chipul vecinului Pandele, pensionar care răposase cu regretul că n-a avut bani să candideze ca independent; acum, în Rai, se afla într-o continuă campanie electorală. Cu gândul la deşertăciunea celor lumeşti, Costan nu simţi cum bannerul, desprins de pe norişori, îi căzu în cap…

– N-am păţit nimic, nu m-am lovit, că m-a apărat nimbul! Ciudat să se întâmple şi aici aşa ceva! Petre, unde eşti?

– Nea Petrică vine, e în casă, după compresă cu apă rece! A sunat şi la 112, că nu se poate, de la vânt, să cadă stâlpii, câte doi! Dacă eram în locul matale?

* Costan Donose a primit o săptămână de concediu; a petrecut-o la bufet, cu tot cu pansamentul din creştet, povestind: unii vecini râd de el şi azi, alţii se gândesc mai serios la Lumea de Apoi…